A fost odată o fetiță pe nume Ana. Ana avea patru ani. Părul ei era ca aurul strălucitor, iar ochii ca cerul senin. Îi plăcea să se joace și să râdă mult.
Într-o seară, Ana se pregătea de culcare. Mama îi pusese pijamalele cu urși panda și îi spuse: „Noapte bună, micuțo! Somn ușor!”. Ana zâmbi și se înveli în păturica ei pufoasă.
Cum stătea în pat, începu să se gândească la prietenul ei cel mai bun, Ursulețul Albastru. Ursulețul era un ursuleț de pluș cu un nas mare și rotund. Avea două ochișori negri și o fundă roșie la gât. Ana și Ursulețul Albastru erau nedespărțiți.
Ana închise ochii și începu să-și imagineze aventuri amuzante cu Ursulețul. Se gândi că erau într-o junglă plină de liane care se legănau în vânt. Cusca unei maimuțe stătea să se deschidă, iar maimuța scăpase și se cățăra pe liane, chicotind vesel. Ana și Ursulețul o priveau și râdeau.
„Ursulețule, crezi că maimuța vrea să se joace cu noi?” întrebase Ana, chicotind.
Se imagină apoi într-o prăvălie cu dulciuri, plină de prăjituri și jeleuri. Ursulețul avea o pălărie de bucătar și amesteca într-un castron mare de ciocolată. „Ana, hai să facem cel mai mare tort de ciocolată!”, zicea Ursulețul, strângându-și laba de pluș. Ana râdea atât de tare încât aproape că-și pierdu urma gândurilor de atâta veselie.
Cu timpul, Ana simți cum somnul o cuprinde încet-încet. Aventurile cu Ursulețul Albastru deveniseră din ce în ce mai moi și mai pline de căldură, ca un balon care plutește încet deasupra norilor. Se vedea plutind pe un nor pufos împreună cu Ursulețul, privind cum stelele se aprindeau una câte una pe cerul de catifea.
Ana simți căldura păturicii, își strânse Ursulețul mai aproape și șopti: „Noapte bună, Ursulețule. Să visăm frumos!”. Ursulețul nu răspunse, dar Ana știa că și el se bucură.
Și astfel, cu un zâmbet dulce pe față și sufletul plin de liniște, Ana adormi într-un somn moale și liniștit, cu Ursulețul Albastru lângă ea, pregătiți amândoi pentru visele cele mai drăgălașe și jucăușe posibile.
