Era o zi moale, cu nori pufoși ca vata de zahăr, când patru copii se întâlniră în curtea casei Marii. Mădălina avea părul ca niște rondele de măr, Andrei avea obrajii ca două roșii zâmbitoare, Sara purta șosete cu dungi, iar Tudor ținea mereu o pălărie prea mare pe cap. Toți aveau trei ani și ochi care scânteiau de curiozitate.
„Ce facem azi?” întrebă Mădălina, cu glas de clopoțel.
„Joc de vânătoare!”, strigă Andrei, și râsul lui făcu mingiuțe de bucurie.
Sara își frecă palmele. „Să căutăm o idee!”
„O idee? Unde e o idee?” întrebă Tudor și își bătu din palme ca să o alunge pe cea leneșă.
Copiii porniră în căutare. Urcară pe o mușchișoară de deal, coborâră spre iazul oglinzii, se ascunseră sub un nuc cu frunze mari ca umbreluțele. Însă ideea nu era la nuc, nu era în iaz și nu era pe mușchi.
„Poate ideea doarme”, șopti Sara. „Și noi trebuie să o trezim cu o poveste.”
Apoi, Mădălina își puse degetul la buze. „Sss...”, zise ea. „Ideile dorm cu ochii închiși. Trebuie să șoptim frumos.”
Se așezară în cerc, cu genunchii lipiți, și șoptiră: „Trece, trece, ideea, vino puțin aici.” Le ținuse vocea mică și dulce, ca de păpuși care-și spun secrete.
Dintr-o dată, un foșnet. Un puf! Dintr-un colț se rostogoli ceva rotund și moale. Nu era o minge, nu era o pătură. Era o idee mică, cu o pălărie de hârtie și mustăți din fire de iarbă. Ideea căscă și se întinse, ca un pisoi ce se trezește de la somn.
„Bună dimineața... sau bună seară?” mormăi ideea cu glas de clopoțel obosit. „Cred că-mi place să dorm.”
Copiii se uitară unul la altul. „Uite! Ideea!” strigă Andrei, și apoi îngădui ca vocea lui să alunece în șoaptă. Toți își doreau ca ideea să rămână cu ei.
Ideea oftează. „Sunt o idee somnoroasă. Am venit să aduc poveste, dar m-am așezat pe-un nor și am adormit.”
„Ce poveste aduci?” întrebă Sara, ținându-și respirația.
„O poveste de somn,” răspunse ideea. „O poveste mică, cu surprize mici, care face picioarele grele și ochii grei. Dar... eu sunt obosită. Poate mâncăm un sandviș? Sau ne jucăm de-a ascunsul ideilor?”
Mădălina zâmbi. „Hai să facem un ceai de perne și să-i spunem glume.”
Copiii alergară spre casă și aduseră perne moi, o ceașcă imaginară de ceai cu fleacuri de curcubeu și biscuiți care nu se rup. Așezară pernele în jurul ideii. Ideea oftă din nou și își scutură pălăria de hârtie. „E cald aici... și sunteți blânzi.” Glasul ei devenea tot mai mic.
„Spune-ne o glumă!” ceru Tudor, cu ochii scânteind.
Ideea se strădui și frecă mustățile de iarbă. „De ce a adormit broasca?” întrebă ea.
„De ce?” șoptiră copiii.
„Pentru că i-a fost somn... de la cântecul greierilor!” răspunse ideea, și toți oftară fericiți. Gluma nu era chiar foarte amuzantă, dar avea parfumul cald al unei perne.
Apoi Andrei propuse: „Hai să-i cântăm un cântec!”
Și cântară. Nu era un cântec lung — doar o melodie scurtă, cu note moi ca laptele cald: „La-la-la, dormi, dormi, ideea, la-la-la.” Vocea lor fu ca o pătură mică peste gândurile ideii. Ideea închise un ochi, apoi amândoi, apoi întregul corp mic se făcu ghem.
„Îmi place când cântați,” murmură ideea. „Dar mai am o idee mică: fiecare dintre voi să spună ceva frumos despre noapte.”
Mădălina spuse: „Noaptea e ca o pătură mare care ne strânge.” Sara spuse: „Noaptea e ca o lampă care face somnicate.” Andrei spuse: „Noaptea are stele care râd.” Tudor spuse: „Noaptea are vise care zboară cu aripi mici.”
Ideea ascultă, și cu fiecare cuvânt ochii ei deveneau tot mai grei. Copiii simțiră cum li se înmoaie picioarele, cum vocile lor se transformă în șoapte. Jucăriile se apropiră, și chiar ursuleții de pluș își aplecară capetele.
„Știți ce?” zise ideea, cu o voce aproape de adormire. „Voi sunteți ideea mea preferată. Voi face o idee-deschidere: când vă culcați, puteți să vă imaginați o pajiște de perne.”
Copiii își închipuiră o pajiște de perne: perne albastre, perne verzi, perne cu steluțe. S-au întins pe perne, cu obrajii încă calzi de la joacă. Respirau încet, ca niște flori care se închid.
„Noi am găsit ideea care doarme,” murmură Sara, și un zâmbet se auzi ca un clopoțel mic.
„Și ideea ne-a găsit pe noi,” adăugă Andrei, cu pleoapele grele.
Ideea, acum o mică biluță de somn, se rostogoli spre mijlocul cercului și se așeză sub fiecare dintre ei, ca o căldură mică. „Voi sunteți calmi,” spuse. „Respirați ca valurile: în, afară. În, afară.”
Copiii făcură așa. În... afară. În... afară. Și vocea ideii scăzuse până aproape de șoaptă. Cuvintele lor se legau în panglici moi de somn.
„A fost o zi lungă de joacă,” șopti Tudor, „dar o zi bună.”
„Da,” oftă Mădălina. „Acum ideea doarme la noi.”
Curtea se liniști. Frunzele susurară o poveste de leagăn. O mică lumină se stinse încet, ca o floare ce pleacă la culcare. Copiii se simțiră în siguranță, înveliti în perne și idei somnoroase.
Ideea mai spunea, abia auzită: „Dacă vreodată vă zboară gândurile, adunați-le ca pe jucării. Puneți-le într-o cutie de lemn și spuneți-le: «Noapte bună.»” Copiii repetară în șoaptă: „Noapte bună.”
Și, ca un cort de catifea, un rideau blând coborî peste cer. Nu era un rideau friguros, ci unul cald, ca o pătură mare. Rideauul se trase ușor peste ferestrele casei și peste curtea unde cei patru tresăriseră de bucurie. Liniștea fu plină, dar prietenoasă.
Înainte de-a se opri, ideea tresări o ultimă dată. „Vă iubesc,” șopti ea. „Veniți și mâine să căutăm alte idei care poate au chef să doarmă.”
Copiii abia mai aveau suflul cântat. „Da,” murmurară ei, și somnul alunecă în brațele lor. Rideauul se aşeză lin, și lumea păru să ofteze împreună cu ei: calmă, ușoară, fără grabă.
Și așa, cu perne, cântece și o idee care știa să doarmă, copiii se lăsară purtați spre vise mici și moi. Rideauul căzu lin, și totul fu... noapte bună.
