Matei și Andrei erau doi prieteni. Aveau patru ani. Era seară. Lumina camerei era moale. Jucăriile ofteau ușor pe raft. Cei doi stăteau în pijamale cu ursuleți.
„Vreau o poveste cu nori de brioșe!” spuse Matei. Ochii lui sclipeau. „Eu vreau cu o barcă de linguri,” zise Andrei și râse.
Imaginația porni ca un vânt cald. Matei văzu nori pufoși. Andrei văzu o mare de lapte. Dar era doar o pernă mare. „Privește!” spuse Matei și arătă spre pernă. „E un nor de brioșe.” Andrei luă o lingură. „Barca mea!” spuse el. Se urcă pe pernă cu lingura în mână. Mama oftează zâmbind de la ușă. Tata închise televizorul imaginativ.
Perna-nor plutea pe covor. Lingura-barca făcea valuri mici. „Splat!” zgomot mic. Livrări imaginare de zâmbete. Un șoset se încurcă. Matei îl luă. „Oh! Un pește somnoros,” spuse el. Andrei râse. „Peștele vrea să doarmă cu noi,” zise el. Le puse șosetele lângă perne. Peștii-șosete făcură valuri de bumbac.
În camera cea mică aparu o pisică de pluș. Pisica tresări și scârțâi ca o chitară leneșă. „Miau... sau poate e o fagure de miere,” murmură Matei. Andrei îi dădu pisicii un castron de plastic. „Apa mea!” spuse el. Dar era suc de mere imaginar. Pisica-ursuleț sorbi și pufni. Toți chicoti.
Se aprinse o lumină mică. Nu era lună. Era o lanternă cu față de broscuță. „Ghici ce?” întrebă Matei. „Sunt un far pentru barca de linguri.” Lanternă clipi blink-blink. Andrei o luă. „Sunt un semafor pentru perna-nor.” Blink. Blink. Perna dansă puțin. Balans blând.
Apare o ceartă mică. Andrei vroia să pună păturica peste barcă. Matei spuse că barca are nevoie de soare. „Soarele doarme,” zise Andrei. „Nu, e treaz!” spuse Matei. Dar în loc să se supere, amândoi râseră. S-au hotărât să facă o pălărie dintr-un ciorap și să-i dea soarelui. Pălăria era prea mare. Ciorapul alunecă peste nasul pisicii-urs. Toți râseră din nou.
Apoi veni un zgomot. „Scârț!” A fost doar o carte mare care căzu pe pernă. Cartea spuse nimic. Adevărul e că nu vorbea e cuvinte ca noi. Dar făcu o umbră jucăușă pe tavan. Umbra părea un urs care dansează. Matei și Andrei urmăriră ursul cu degetele. „Ursul doarme la ora ceaiului,” șopti Matei. „Hai și noi,” răspunse Andrei.
Mamă intră voioasă. „E timpul somnului,” spuse ea blând. Le aranjă pernele. Le puse o pătură ușoară peste picioare. „Noapte bună, perna-nor.” „Noapte bună, barca de linguri.” Și toți ziseau noapte bună la jucării.
Inima lor bătea mai lin. Vorbele deveneau mai moi. Râsetele se transformară în suspine ușoare. Matei își strânse lingura aproape. Andrei își mângâie peștele-șoset. Pisica-urs oftează și ea și se cuibări.
Pe fereastră se arătă o stea mică. Era atât de mică și atât de jucăușă. Clipărea. „Uite!” șopti Matei. „E o stea cicatrizată,” murmură Andrei. Steaua zbură ușor pe cer. Lăsă o linie fină de lumină. Era ca un zâmbet lung.
Mama le spuse: „Steaua vă urează somn ușor.” Ochii se închiseră treptat. Respirațiile deveneau ritmice. Poveștile se domoliră. Camera scânteia de pace.
Înainte să adoarmă, Matei șopti: „Noapte bună, stea mică.” Andrei adormi cu un zâmbet. Steaua căzu ușor, ca o mică scânteie. Atingea tristeți de deasupra și le transforma în vise moi. Și așa, cu perna-nor, barca de linguri și pisica-urs, cei doi băieți se lăsară purtați în somn, echilibrați și veseli, sub lumina unei stele căzătoare.
