Luca are patru ani și un zâmbet mare ca luna. În seara asta, are un plan mic și haios. Vrea să învețe să caște în timp ce zâmbește. Nu ca orice căscat. Un căscat zâmbăreț.
După baie, Luca își pune pijamaua cu steluțe. Se uită în oglindă. Își potrivește părul. Își lipește nasul de sticlă și spune:
„Bună, oglindă. Vrei să mă ajuți?”
Oglinda tace, dar Luca se vede acolo, cu două sprâncene curioase. Zâmbește larg. Apoi încearcă să caște. Gura vrea să se deschidă rotund, zâmbetul vrea să rămână întins. Se tot mișcă.
„Hopa! E greu”, râde el.
„Periuță, tu știi?” întreabă Luca.
Periuța face spumă albă și pufoasă. Luca zâmbește cu mustață de pastă de dinți. Vrea să caște, dar râde în spumă.
„Nu așa, Luca”, șoptește mami, blândă. „Mai întâi clătim.”
Clătesc, șterg, gata. Luca nu renunță. Se uită spre cutia cu jucării.
„Poate îmi trebuie o cască”, spune el, foarte serios.
Scoate o cască de jucărie, galbenă. „Căscă! Cască!” Hihihi! Le-a încurcat puțin, dar e amuzant. Își pune casca și încearcă iar. Zâmbește. Căscă... Puțin. Casca alunecă pe frunte. „Ups!”
„Ești în siguranță, campionule”, zice tati, zâmbind. „Poți încerca fără cască.”
Lampa de lângă pat face clic și luminează cald. Luca o întreabă:
„Lampă, știi un căscat cu zâmbet?”
Lampa clipește scurt, parcă face „clip”, ca un mic salut. Luca clipește și el.
„Bine, încerc!”
Pe covor doarme Mioara, pisica moale. Luca se apleacă:
„Mioara, tu știi să caști zâmbind?”
Pisica se întinde, face spate de pisică. Apoi... căscaaaaa mare, cu dințișori. La sfârșit, parcă are un colțișor ridicat, ca un zâmbet mic.
„Ai văzut?” râde mami. „Pisicile știu.”
„Știu, știu! Haide, Luca!” își spune băiatul.
Încearcă „căscatul de pește”. Deschide gura rotund, ca un O. Apoi își ridică colțurile gurii. Arată ca un peștișor care știe un secret. Se privește în oglindă. Se pufnește în râs.
„Sunt pește-zâmbăreț! Blub-blub!”
Își ia ursulețul de pluș. Îi spune serios:
„Ursulețule, azi avem școală. Școala de căscat zâmbăreț.”
Ursulețul tace, dar e bun prieten. Luca așază lângă el o broscuță, un crocodil de plastic și un elefănțel cu trompă moale.
„Bine, elevi. Uitați la mine.”
Zâmbește cât poate. Trage aer. „Haaaaa...” Căscatul vine, zâmbetul fuge. Apoi zâmbetul vine, căscatul fuge.
„Se joacă de-a v-ați ascunselea”, spune tati, chicotind.
„Nu fugiți! Stați împreună!” îi roagă Luca, cu ochi mari, dar liniștiți.
„Hai să încercăm cu ochii”, spune mami. „Zâmbește puțin din ochi. Uite-așa. Acum, lasă gura să se deschidă singură.”
Luca face ochii zâmbitori. Obrajii moi. Buzele relaxate. „Haaaa...” Oooo! Aproape! Aproape!
„Mai încerc”, zice el, hotărât, dar moale, ca o pernă.
Perna îl așteaptă pufăind. Luca o apasă ușor.
„Perna mea, la tine vine somnul. Tu știi căscatul cu zâmbet?”
Perna se lasă sub cap, plină și rotundă. Nu răspunde, dar miroase a curat. Luca își sprijină urechea pe ea. Aude o liniște caldă. Îi place.
„Un, doi, trei, căscăm, zâmbim!” spune Luca jucăriilor. „Încă o dată.”
Își ține degețelele pe colțurile gurii. Trage aer. „Haaaa... hiii?” E un hiii ridicol. Râde. Râde și mami. Râde și tati. Râde și Mioara, în felul ei de pisică: „mrrr”.
Luca nu se supără. Știe să încerce din nou. Respira încet. Își gâdilă obrajii cu păturica. Își ascultă picioarele. Sunt grele și liniștite. Își ascultă burta. „Burtică, ești bine?”
„Sunt bine”, răspunde burtica în joacă, cu un mic „gâl-gâl”.
„Perfect”, spune Luca.
„Să fac căscatul trenuț?” întreabă el. „Ciu-ciu-caaaast!”
Face „ciu-ciu”, apoi deschide gura ușor. „Haaaa...” În colț, un zâmbet mic. Mic-mic, dar e acolo. Luca simte. „Cred că pot! Iar!”
Tati arată spre geam.
„Uite, luna. Parcă zâmbește. Poți zâmbi ca ea, apoi lași gura să se deschidă încet-încet.”
Luna e rotundă și albă. Se uită prietenoasă. Luca îi zâmbește lunii. Ochii îi strălucesc un pic. Băiatul trage aer. Îl ține moale, ca pe o pană. Îl lasă să iasă. „Haaaaaa...”
Căscatul vine ca un noruleț pufos. Zâmbetul rămâne, cald și mic, în colțul gurii. Gata! A reușit un pic! Simte cum inima îi râde încet.
„Mami! Tati! A ieșit!”
„Am văzut”, șoptește mami. „Ce frumos.”
„Bravo, campionule”, spune tati. „Încă o dată?”
Luca dă din cap. Este curajos și blând cu el. Încă o dată. „Haaaaaa...” Zâmbește cu ochi, cu obraji, cu gura puțin-puțin. Este un căscat zâmbăreț, și e haios și dulce.
Mioara cască și ea. „Miau-haaaaa.” Parcă zâmbește și pisica. Ursulețul, broscuța, crocodilul și elefănțelul stau cuminți, ca elevi buni.
„Vedeți? L-am prins,” spune Luca, încet de tot, ca să nu sperie somnul. „Îl mai fac o dată. Doar o dată.”
Lampa se face mai caldă. Camera e liniștită. Aerul e moale ca o păturică. Luca trage plapuma până la bărbie. Mami îl mângâie pe frunte. Tati îi dă un pupic pe nas.
„Suntem aici”, șoptește mami.
„Sunt aici”, șoptește și Luca pentru el. „Sunt bine.”
Își strânge ursulețul la piept. Inspiră încet. „Haaa...” Un alt căscat zâmbăreț, și mai mic, și mai pufos. Zâmbetul rămâne ca o luminiță în colțul buzelor. Ochii i se fac grei. Urechea lui aude o poveste fără cuvinte. Dincolo de geam, luna clipește. Stelele râd în șoaptă.
„Mulțumesc, căscat zâmbăreț”, spune Luca, foarte, foarte încet. „Te-am învățat. Tu m-ai învățat. Suntem prieteni.”
Somnul vine ușurel pe vârfuri. Nu se grăbește. Se așază lângă Luca, ca un pui moale. Totul e bine. Totul e liniștit. Respirația lui e ca un cântec încet, din ce în ce mai încet, din ce în ce mai lung.
Mami stinge lampa. Tati trage draperia. Mioara se rulează ca un ghem. Luca mai zâmbește puțin. În gând, mai face un căscat mic, foarte mic, și zâmbește. Știe că mâine poate încerca iar, dacă vrea. Dar acum nu mai e nevoie. Acum e noapte bună.
În brațele lui, ursulețul de pluș, doudou-ul lui, zâmbește.
