În colțul camerei, pe noptieră, stătea o lămpiță mică. Avea burtică rotundă, un abajur ca o pălărie și un buton care îi făcea cu ochiul. Lămpița iubea rutina. În fiecare seară: respiră ușor, luminează blând, apoi se pregătește de somn.
Dar mai avea un obicei amuzant: număra „plop”-uri imaginare.
„Plop unu”, șopti ea, și lumina ei făcu un cerculeț cald pe pătură.
„Plop doi”, și cerculețul se mută un pic, ca un peștișor de lumină.
Pe noptieră era și un ceas deșteptător, cu două clopoțele în cap. Ceasul se umfla mereu de importanță.
„Eu număr tic-tac!”, spuse ceasul.
„Eu număr plop-plop!”, spuse lămpița.
„Plop? Plop nu există!”, bombăni ceasul.
Lămpița nu se supără. Îi plăceau lucrurile simple. „Plop trei”, spuse ea, și lumina se așeză pe o carte cu poze.
Cartea, care era cam somnoroasă, mormăi: „Plop... pagină... plop...”
Din coșul de jucării, o minge roșie se rostogoli încet, încet, ca și cum ar fi fost o chiftea curioasă.
„Am auzit plop! E despre mine? Eu fac POC când sar!”, zise mingea.
„Nu, nu, tu faci POC. Plop e altceva”, râse lămpița. „Plop e ca un sărut de balon. Moale. Mic. Amuzant.”
Atunci, ceasul, care nu voia să rămână pe dinafară, încercă și el:
„Tic... plop... tac... plop?”
Și, din emoție, își scăpă un clopoțel. Clopoțelul făcu „cling!” și se rostogoli sub pernă.
Toată camera rămase liniștită o clipă. Apoi lămpița spuse repede, blând:
„E în regulă. Îl găsim. Întotdeauna găsim.”
„Cum?” întrebă mingea, rotindu-se pe loc.
„Cu rutina”, zise lămpița. „Începem de la început.”
Și au început.
„Plop unu”, lumină pe noptieră.
„Plop doi”, lumină pe marginea păturii.
„Plop trei”, lumină pe carte.
„Plop patru”, lumină pe pernă.
Și uite-așa, sub pernă, clopoțelul strălucea ca un mic biscuit de metal.
„Aha!”, spuse ceasul, rușinat și mulțumit. „Plop patru e bun.”
„Plop-urile sunt foarte de ajutor”, chicoti cartea.
„Plop, plop, plop!”, se bucură mingea, de parcă ar fi fost o melodie.
Lămpița își netezi abajurul-pălărie.
„Acum, partea mea preferată”, spuse ea. „Numărăm încet, ca să adoarmă camera.”
„Plop cinci”, șopti ea.
„Plop șase.”
„Plop șapte.”
Ceasul făcea „tic-tac” mai domol, ca un ursuleț care învață să meargă pe vârfuri.
Cartea își închise foile cu grijă: „Șșș... plop.”
Mingea se opri lângă coș: „Noapte bună, POC... adică plop.”
Lămpița mai spuse:
„Plop opt.”
„Plop nouă.”
„Plop zece.”
Lumina ei deveni și mai mică, și mai caldă, ca o felie de lună pusă la păstrare. Totul era la locul lui. Totul era bine. Și, la final, lămpița își lăsă lumina în veghe, ca un ochișor blând, și șopti:
„Plop... plop... somn ușor.”
