Capitolul 1: Eroina cu agenda și capă de ploaie
În orașul modern Zglobiuș, unde trotuarele lucesc după ploaie ca niște tablete uriașe, trăia o super-eroină pe nume Doamna Ordonată. Nu era genul care să-și piardă mănușa sau să-și uite parola de la telefon. Avea un carnețel mic, o agendă mare și, în cap, un „bip-bip” imaginar care îi amintea tot: „La 16:00, salvează orașul. La 16:05, bea apă. La 16:06, zâmbește.”
Puterea ei specială era… foarte serioasă și foarte caraghioasă: putea să organizeze orice pe loc. Când ridica o sprânceană, șosetele se împerecheau singure. Când tușea politicos, pixurile se aliniau ca soldații. Iar când făcea un semn cu degetul, oamenii găseau instant cheile pe care tocmai jurau că „nu le-au avut niciodată”.
În ziua aceea, cerul era cam bosumflat, cu nori ca niște perne grăbite. Doamna Ordonată își potrivi pelerina (călcată la dungă) și își puse casca de super-eroină, pe care scria discret: „PLAN A”.
— Astăzi, spuse ea, ne jucăm cu imprevizibilul. Dar imprevizibilul nu știe încă!
Și, ca și cum orașul ar fi auzit provocarea, telefonul ei sună cu un „trrring” care semăna suspect cu un hohot de râs.
— Urgență în parcarea subterană de la Mall-ul Fulger! se auzi o voce. S-a declanșat o alarmă și lumea… intră în panică!
Doamna Ordonată își notă: „1) Merg la parcare. 2) Anti-panica. 3) Glumă.” Apoi își ridică bărbia și porni, calmă ca un ceas care nu întârzie niciodată.
Capitolul 2: Coborârea în „Regatul Ecourilor”
Intrarea în parcarea subterană era o gură mare de beton, care înghițea mașini și scotea… ecouri. Când Doamna Ordonată păși înăuntru, pașii ei făcură: „toc-toc-toc”, iar parcarea răspunse: „toc-toc-toc… toc… toc…”, ca și cum ar fi fost un papagal invizibil.
Lumina era albă, rece, iar săgețile de pe podea arătau în toate direcțiile de parcă se jucau „De-a încurcă-lumea”. Un domn cu cărucior de cumpărături se învârtea ca un titirez.
— Unde e ieșirea?! strigă el.
— Acolo unde scrie „IEȘIRE”, răspunse Doamna Ordonată, arătând spre un indicator uriaș.
Domnul se uită la indicator, apoi la ea, apoi în altă parte.
— A, da… dar e scris prea clar. Mă sperie.
Alarma suna „Uiiii-Uiiii!”, iar ecoul o transforma în „Uiiii… iii… iii…”, de parcă parcarea se plângea că i s-a căzut înghețata.
Un grup de oameni stătea lângă un stâlp. Un băiat își ținea urechile. O doamnă își căuta cardul de parcare în geanta care părea fără fund. Un paznic încerca să vorbească la stație, dar stația făcea „pâr-pâr” ca un popcorn nervos.
— Liniște, echipă, spuse Doamna Ordonată cu vocea ei de „totul e sub control și dacă nu e, îl punem.” În primul rând, respirăm.
— Eu respir, dar alarma respiră mai tare! zise băiatul.
Doamna Ordonată își scoase carnețelul și trase o linie perfect dreaptă.
— Avem nevoie de Planul B: Blaga Anti-Panică.
Toți o priviră. Inclusiv o cameră de supraveghere, care părea că își înclină capul, deși nu avea cap.
Capitolul 3: Gluma care a făcut alarma să chicotească
Doamna Ordonată își drese glasul. Când ea își dregea glasul, până și praful se așeza frumos pe jos.
— Atenție! spuse ea. Am un anunț important: alarma aceasta nu urlă fiindcă e supărată. Urlă fiindcă… a văzut un păianjen foarte mic și foarte… dramatic!
În parcare se făcu o pauză de o secundă, ca atunci când cineva ține o prăjitură deasupra capului și toți așteaptă să cadă.
— Un păianjen? repetă paznicul.
— Da! continuă ea. Păianjenul s-a prezentat politicos: „Bună ziua, sunt Păianjenul Speriat.” Iar alarma a zis: „Aaaa! Știu eu ce faci tu! Țesești… rețele!”
Băiatul pufni.
Doamna cu geanta făcu „hmm” și aproape zâmbi.
Domnul cu căruciorul râse, dar timid, ca și cum râsul era o parcare cu taxă.
Doamna Ordonată ridică un deget, ca un dirijor.
— Și acum, toată lumea repetă după mine: „Păianjenul e mic, noi suntem mari, iar alarma… are talent la operă!”
— Păianjenul e mic… murmură lumea.
— Noi suntem mari… continuă ei.
— Iar alarma are talent la operă! spuseră, iar unii chiar aplaudară.
Alarma încă suna, dar acum suna parcă mai puțin înfricoșător. Poate fiindcă oamenii nu mai aveau fruntea încrețită; aveau obrajii ridicați.
— Vedeți? spuse Doamna Ordonată. Panica e ca un balon. Dacă îi spui „Bună ziua” și o gâdili cu o glumă, se micșorează.
În colț, un copil încercă să imite alarma ca o soprană: „Uiiii-Uiiii!” Apoi făcu o plecăciune. Lumea râse.
— Bun, spuse Doamna Ordonată, acum trecem la partea organizată a aventurii. Planul C: Căutăm sursa.
Capitolul 4: Misterul biletului fugăritor
Paznicul le arătă un panou cu luminițe care clipeau ca niște licurici grăbiți.
— Un senzor s-a blocat la bariera de ieșire. Probabil cineva a introdus biletul greșit sau… l-a îndoit.
— Îndoit? zise Doamna Ordonată, de parcă auzise că cineva a îndoit un curcubeu. Biletele nu se îndoaie. Biletele se respectă.
Se îndreptară spre barieră. Acolo, bariera stătea jos, încăpățânată ca un măgar care a găsit iarbă bună. Lângă aparat, un bilet de parcare era prins pe jumătate, ca o limbă de hârtie care scotea cuvinte mute.
Doamna Ordonată se aplecă și șopti:
— Stai liniștit, biletule. Nimeni nu te mănâncă. Doar te scoatem la lumină.
În clipa aceea, biletul făcu un „fâșt!” și alunecă mai adânc, de parcă se juca „V-ați ascunselea” cu toată parcarea.
— A fugit! strigă băiatul.
— Biletele nu fug, spuse Doamna Ordonată… apoi se opri. În Zglobiuș, uneori până și șervețelele au personalitate. Bine. Astăzi, biletul fuge.
Ea își activă puterea comică: Organizarea Instantanee. În aer apăru, imaginar, o listă uriașă:
1. Nu alergăm haotic.
2. Nu strigăm „Aoleu!” decât dacă vedem un crocodil (nu era cazul).
3. Urmărim biletul cu stil.
— Avem nevoie de o echipă, spuse ea. Tu, cu căruciorul, ești „Brigada Roților”. Tu, cu geanta, ești „Regina Buzunarelor Fără Fund”. Iar tu, paznicule, ești „Căpitanul Stației Popcorn”.
— Eu? întrebă paznicul, uimit.
— Da, zise ea. Și eu sunt Doamna Ordonată, conducătoarea operațiunii „Biletul Zburător, dar pe jos”.
Băiatul ridică mâna.
— Eu ce sunt?
— Ești „Agentul Chicoteală”. Puterea ta: râzi când trebuie.
Toți pornesc. Biletul, alunecos și încăpățânat, se strecură pe jos, împins de un curent de aer de la ventilație. Trecu pe lângă o mașină roșie, apoi se ascunse sub un con.
— L-am văzut! zise Agentul Chicoteală.
— Îl încercuim! strigă Brigada Roților, împingând căruciorul ca pe un tanc de supermarket.
Doamna Ordonată își scoase din buzunar o… agrafă uriașă. Da, agrafă. Pentru ea, agrafele erau ca niște unelte de super-erou.
— Agrafa Puternică, spuse ea solemn. Vino la treabă!
Cu o mișcare precisă, agăță biletul și îl scoase, triumfătoare, de sub con. În același timp, alarma făcu un „Uiiii!” mai scurt, ca și cum era jenată că a țipat atâta.
— Avem biletul! anunță ea. Acum îl îndreptăm, îl salutăm și îl punem la loc cum se cuvine.
Doamna cu geanta îl netezi ca pe o frunză, iar domnul cu căruciorul îl ținu drept, ca pe un steag mic de hârtie.
— Biletule, spuse Doamna Ordonată, îți mulțumim pentru exercițiul de alergare. Dar acum, te rog frumos, fii… bilet.
Biletul, parcă rușinat, se lăsă introdus în aparat. Bariera făcu „clic!”, se ridică, iar alarma tăcu brusc, ca atunci când cineva închide televizorul fix la partea cea mai zgomotoasă.
Liniște. Apoi un ecou timid: „…ște.”
Capitolul 5: Ieșirea spre cerul curat
Oamenii rămaseră o clipă nemișcați, de parcă tocmai ieșiseră dintr-un film amuzant și nu știau dacă să ceară autograf.
— A fost… asta… o aventură? întrebă paznicul.
— A fost un joc, spuse Doamna Ordonată. Și ați jucat excelent.
Agentul Chicoteală făcu o reverență.
— Mulțumesc. Pot să mă înscriu la echipa dumneavoastră?
— Sigur, zise ea. Dar trebuie să ai un carnet pentru glume de urgență.
În timp ce oamenii începeau să iasă liniștiți, Doamna Ordonată își notă în agendă: „16:00 – Salvat orașul cu o glumă. 16:04 – Urmărit bilet fugar. 16:06 – Zâmbit (bifat).”
Urcară pe rampa de ieșire. În față, lumina zilei se desfășura ca o pătură caldă. Norii se risipiseră, iar cerul era acum senin, curat, de un albastru proaspăt, ca și cum cineva îl spălase cu săpun.
Brigada Roților împinse căruciorul afară, triumfător.
Regina Buzunarelor Fără Fund își găsi, în sfârșit, cardul de parcare… în buzunarul de la jachetă.
Căpitanul Stației Popcorn zâmbi și spuse:
— Să știți că stația mea… parcă nu mai face popcorn.
— E bine, zise Doamna Ordonată. Acum face liniște.
Agentul Chicoteală se uită la cer.
— Doamnă Ordonată, dacă mai vine panică, ce facem?
Ea își ajustă pelerina, care flutura perfect simetric.
— Ne jucăm cu ea. Îi punem o pălărie caraghioasă, îi spunem o glumă și o transformăm într-o aventură. Pentru că, atunci când ne păstrăm spiritul de joacă, chiar și parcarea subterană devine… un teren de super-eroi.
Și, sub cerul complet degajat, toți au râs încă o dată, de data asta fără ecou, doar cu soare.
