Capitolul 1: O zi ca oricare alta… sau nu?
Într-o dimineață obișnuită, în orașul Plăcintărie, Mara Mărunțica se trezi cu fața lipită de pernă și cu motanul Motanache tolănit pe capul ei. Mara avea zece ani și-un secret mare cât un pepene: era super-eroină! Nu una oarecare, ci Super-Mara, cunoscută pentru superputerea ei… numai ea știa exact ce fel de superputere avea, pentru că uneori nici ea nu putea s-o explice logic.
Își luă ochelarii roz cu buline, își puse costumul, adică tricoul său norocos cu supa de găluște și ciorapii cu dinozauri, și ieși în grabă, uitând să-și pieptene părul. „Nu-i nimic,” zise Mara, „cine salvează lumea nu are timp de coafuri!”
Afară, soarele râdea pe cer, iar Mara, gata de aventuri, își examina palmele, cum făcea mereu dimineața, să vadă dacă mai știe să-și folosească puterile. Numai că, fix în clipa aia, când încercă să facă o săritură super-eroică, poc! O bătaie de vânt îi ridică fusta în cap și toată lumea de pe stradă se prăpădi de râs. Mara roși ca o roșie coaptă.
„Aham, deci azi superputerea mea e să provoc râsul,” murmură ea. „Super… sau nu prea. Vedem cât de departe mă duce asta!”
Motanache o privi de pe pervaz, făcând ochii mici: „Miau… sper să nu te faci de râs la școală!”
Mara îi făcu cu ochiul. „Ei, Motanache, azi nu salvez școala, salvez… orașul! Să vezi tu!”
Capitolul 2: Vilanii cei Nepricepuți
Pe la prânz, Mara observă ceva ciudat: de la brutăria din colț ieșea un nor de făină, iar brutarul Gogu se agita ca un pui pe grătar. O mulțime de oameni se strânseseră pe trotuar, râzând în hohote.
– Ce se întâmplă aici? întrebă Mara, apropiindu-se cu pași mari de super-eroină.
Din norul de făină apăru un personaj ciudat, cu cravată de macaroane și ciorapi desperecheați. Era Doamna Dezordine, o vilană deloc pricepută, care răscolea făina în toate direcțiile, lăsând brutarul fără pâine.
– Mwahaha! Veți avea doar pâine cu făină grunjoasă! Nimic nu va mai fi ordonat! strigă Doamna Dezordine, dar se poticni de un sac și căzu cu nasul în aluat.
Mara încercă să-și folosească superputerea. Se concentrează să creeze o explozie de confetti, dar tot ce reuși fu să râgâie tare, iar confettii ieșiră din nasul Doamnei Dezordine, care începu să strănute ca o locomotivă.
– Hapciu! Hapciu! Ajutor! Nu pot opri strănuturile amuzante!
Oamenii râdeau și mai tare. Mara își puse mâinile în șold.
– Dacă renunți la făină, promit să-ți dau rețeta mea secretă de gogoși!
Doamna Dezordine nu se putu opri din strănutat. Îi făcură ochii mari de uimire.
– Gogoși? Eu… nu am mâncat niciodată gogoși adevărate… Hapciu!
Brutarul Gogu îi întinse o gogoașă, iar Mara îi șopti: „Sunt cu gem de prune!”
Doamna Dezordine uită de răzbunare, molfăi gogoașa și începu să danseze, zbenguindu-se printre sacii de făină. Mara râse cu poftă și mulțimea izbucni în aplauze.
Motanache apăru printre picioarele Marăi, cu coada în vânt.
– Mi-ai salvat brutăria, strigă brutarul. Ești o adevărată supereroină, chiar dacă ai superputeri… cam caraghioase!
Mara ridică din umeri.
– Eh, atâta timp cât fac lumea să râdă, mă descurc!
Capitolul 3: Invazia Baloanelor cu Helium
După-amiază, Mara se așeză pe o bancă, să-și tragă sufletul. Dintr-odată, cerul se umplu de baloane colorate, care coborau încet, încet peste oraș. Când baloanele atingeau oamenii, aceștia începeau să vorbească cu voci subțiri.
– Ce ciudat! Dar e amuzant! strigă o bătrânică, care sună ca o veveriță.
De undeva, din spatele fântânii, apăru un alt vilan: Domnul Helium, purtând un costum gonflabil uriaș și o pălărie cu propulsor. El râdea, plutind la jumătate de metru deasupra solului.
– Nimeni nu mă poate opri! Toată lumea va râde cu voci caraghioase pentru totdeauna! spuse Domnul Helium, făcând să-i scape pălăria care se duse direct într-un copac.
Mara se apropie și strigă:
– Nu ți-e rușine? Să îi faci pe oameni să piardă controlul vocii lor?
Domnul Helium dădu din umeri și încercă să se înalțe mai sus, dar costumul îi făcu o gaură, iar el începu să scoată un sunet haios: „Pfffffff!”
Mara încercă din nou superputerea. Își încordă degetele, sperând să facă să plouă cu clătite. Nimic! Doar că… dintr-odată, părul Marăi se electriză, ridicându-se ca la balamuc, și toate baloanele fură atrase spre ea, lipindu-se de capul ei ca niște ventuze.
– Haha! Mara, ești un arici cu baloane! râse Motanache, care se cățărase pe spătarul băncii.
Oamenii râseră și mai tare, iar Domnul Helium, văzând că Mara reușise să adune toate baloanele, veni supărat spre ea.
– Acum trebuie să-mi dai baloanele înapoi, fetițo!
Mara făcu ochii mari și îi șopti Motanache.
– Ajută-mă! Dacă trag tare de baloane, poate zboară Domnul Helium după ele!
Motanache făcu un salt și zgârie unul dintre baloane. Un val de aer îl aruncă pe Domnul Helium direct într-un tufiș de margarete, unde se bloca cu capul în jos și picioarele în sus.
Toată lumea izbucni în râs. Mara, cu capul plin de baloane, strigă victorioasă:
– Cine vrea un selfie cu Super-Mara și baloanele ei haioase?
Oamenii făcură poze, iar Mara simți că superputerea ei comică chiar avea rost.
Capitolul 4: Duelul cu Regele Răsucel
În ziua următoare, Mara credea că o să aibă o zi liniștită. Dar, când ajunse în parc, văzu ceva nemaivăzut: toate leagănele, toboganele și balansoarele fuseseră legate într-un nod uriaș, ca o caracatiță de frânghii și scânduri.
– Salvare! Nu mai putem să ne jucăm! strigă copiii.
Din vârful toboganului răsucit apăru un tip cu mustață răsucită, purtând o mantie strălucitoare și pantaloni cu dungi ca zebrele.
– Eu sunt Regele Răsucel! Totul va fi răsucit, încâlcit și de neînțeles! Nimeni nu se va mai distra vreodată!
Mara se apropie cu pași mari, simțind că trebuie neapărat să-și folosească superputerea. Încercă să facă să apară o superfoarfecă uriașă, dar… din buzunar îi ieși doar o gumă de mestecat, care sări fix pe nasul Regelui Răsucel.
– Ce-i asta? Guma ta de mestecat? strigă Regele Răsucel, încercând s-o dezlipească, dar fără succes. Copiii început să râdă și să strige:
– Ha-ha-ha! Regele Guma! Regele Guma!
Mara se gândi rapid:
– Dacă totul e încâlcit, poate pot să-l încurc și mai tare! Motanache, vino repede!
Motanache, expert în a se încurca în firele de lână, sări pe spatele Regelui Răsucel și începu să se joace cu mantia lui. În câteva clipe, mantia se transformă într-o minge de fire colorate, iar Regele Răsucel nu mai putea nici să se miște, nici să strige.
– Gata! Îți promitem că te dezlegăm dacă ni te alături să facem cel mai haios spectacol de jonglerii cu gume de mestecat și mantii colorate! propuse Mara.
Regele Răsucel, văzând că nimeni nu-l ia în serios, începu să râdă și el.
– Bine, accept! Dar numai dacă pot să fac o piramidă din copii și motani.
Așa s-a întâmplat: Mara, Motanache, copiii și până și Regele Răsucel au făcut cel mai caraghios spectacol din istoria parcului. Toată lumea s-a distrat pe cinste, iar Mara a descoperit că, uneori, cea mai bună putere e să-i faci pe ceilalți să râdă.
Capitolul 5: Înfruntarea finală și lecția veseliei
Deși Mara își dorea puțină liniște, simțea că orașul Plăcintărie nu va fi niciodată lipsit de provocări. Într-o zi de sâmbătă, la ora prânzului, toate sunetele orașului se transformară în chicoteli: claxoanele – în sughițuri, ciripitul păsărilor – în râsete, iar ceasul primăriei – în bufnițe care fluieră haotic.
Mara își puse din nou costumul și porni spre centrul orașului. Acolo, o găsi pe Mătușa Hohote, faimoasa vilană a râsului necontrolat, cu un megafon uriaș și baloane de săpun gigantice.
– Nimeni nu va mai putea fi serios! Toți vor chicoti non-stop! spuse Mătușa Hohote, făcând să plouă cu glume proaste.
– Ajunge! Un oraș vesel e minunat, dar nu poți forța oamenii să râdă tot timpul! replică Mara, încercând să-și găsească superputerea.
Dar, de data asta, superputerea ei părea să nu funcționeze. Orice încerca – să sară, să facă baloane cu guma, să țopăie – nimic nu ieșea. Mătușa Hohote râdea și trimitea spre Mara valuri de baloane cu glume.
Atunci, Motanache sări pe megafon și mieună așa de ciudat, încât Mătușa Hohote se opri din râs și începu să plângă de râs. Mara, văzând asta, își aminti de ce făcea totul:
– Mătușă Hohote, hai să râdem împreună, dar să lăsăm și loc de liniște! Ce-ar fi să facem un festival al chicotelii, unde fiecare râde când vrea?
Mătușa Hohote rămase cu gura căscată, apoi izbucni în râs sănătos.
– Ai dreptate, Super-Mara! E mult mai frumos așa! Poate vrei să fii partenera mea de glume?
Mara acceptă voioasă. Curând, tot orașul se adună la Festivalul Chicotelii, unde oricine putea spune glume, dansa, jongla sau… să doarmă în liniște pe o pătură, dacă voia!
Capitolul 6: Eroina care îi face pe toți să zâmbească
După festival, Mara urcă pe cel mai înalt deal, cu Motanache pe umăr, și privi orașul Plăcintărie. Soarele apunea, iar clădirile străluceau în culori jucăușe.
– Deci, Motanache, ce superputere am azi? întrebă Mara, zâmbind larg.
– Azi ai puterea de a aduce zâmbete! răspunse Motanache, torcând.
Mara chicoti și răsuci o șuviță de păr.
– Cred că asta este cea mai bună superputere dintre toate… pentru că râsul e molipsitor și face lumea mai bună!
Din spatele lor, copiii din oraș îi strigară:
– Super-Mara, ești eroina noastră! Chiar dacă ai cele mai caraghioase superputeri din lume!
Mara făcu o plecăciune caraghioasă, Motanache căzu de pe umăr în iarba moale, iar toată lumea izbucni în râs. Și așa, în orașul Plăcintărie, Super-Mara, eroina cu puteri comice și inima cât o plăcintă uriașă, a continuat să-i facă pe toți să râdă, zi de zi, povestindu-le aventuri, glume și secretele fericirii simple.
Căci, până la urmă, fiecare poate fi un pic supererou, dacă reușește să facă măcar o persoană să zâmbească în fiecare zi.
