A fost odată ca niciodată o fetiță mică, cu obraji ca merele roșii și ochi ca două steluțe. Fetița avea doar un an și se numea Maria. Într-o seară liniștită de iarnă, ninsoarea cădea încet, încet, ca niște fulgi pufoși de vată. „Ninge, ninge, ninge blând”, spunea mama și aprindea o lumânare mică, ce făcea camera să strălucească.
Maria se uita la bradul împodobit. Globurile colorate râdeau în lumină, iar clopoțeii cântau: „Clin, clin, clin!” Maria zâmbea. În fiecare seară, ea atingea cu degețelul ei steaua de pe vârful bradului și spunea: „Noapte bună, stea!” Steaua părea să-i răspundă: „Somn ușor, micuțo!”
Tatăl aducea o cană cu lapte cald. „Hai la lapte, Maria”, spunea el blând. Maria râdea și bătea din palme. Afară, zăpada acoperea totul cu o pătură albă și moale. „Ninge, ninge, ninge blând”, șoptea și vântul la geam.
În acea liniște, Maria simțea căldura familiei. Mama, tata și bradul erau aproape. Totul era bun și frumos. Maria adormi încet, ținând ursulețul ei de pluș. Lumânarea ardea încetișor, ca o poveste de Crăciun.
Orice mică grijă se topea ca un fulg pe fereastră.
Bucuria și dragostea fac inima să fie mereu caldă, ca o lumânare de Crăciun.
