Matei avea 3 ani și îi plăcea să spună: „Eu sunt detectiv!” Avea o lupă de jucărie, un carnețel mic și un creion scurt. În carnețel desena cercuri și liniuțe. Asta era „planul lui”.
În dimineața aceea, la grădiniță, doamna educatoare a spus blând: „Cine a văzut clopoțelul de la ușă? Nu mai sună când intrăm.” Clopoțelul era mic, auriu și făcea „cling-cling”.
Matei a ridicat mâna. „Eu caut! Eu ajut!”
Doamna a zâmbit. „Bine, Detectiv Matei. Dar căutăm liniștit și politicos.”
Matei s-a uitat la ușă. Cârligul era gol. Apoi s-a uitat pe jos. Nimic. A pus lupa la ochi și a zis încet: „Hmm… avem un mister moale. Nu speriem pe nimeni.”
Prietenul lui, Daria, a venit lângă el. „Pot și eu?”
„Da. Tu ești ajutor-detectiv,” a spus Matei.
Matei a făcut trei reguli simple, ca să poată ajuta și cititorul:
Regula unu: ne uităm bine.
Regula doi: punem întrebări.
Regula trei: spunem adevărul.
„Unde a fost ultima dată clopoțelul?” a întrebat Matei.
Doamna educatoare a răspuns: „Ieri, la plecare, era acolo. A sunat.”
Matei a mers la cuierul cu hăinuțe. Fiecare copil avea un loc și un nume. Acolo erau și casierele, mici dulăpioare colorate, cu desene. Matei a zis: „Detectivii verifică urme. Poate e pe aici.”
Daria a arătat spre un dulăpior albastru cu o stea. „Uite, aici e casierul meu.”
Matei a dat din cap serios. „Trebuie să verificăm un casier în anchetă. Dar cu voie.”
Doamna educatoare a venit cu ei. „Deschidem doar casierul care trebuie, și doar dacă știm al cui e.”
Matei s-a uitat la etichete. A găsit un dulăpior galben cu un soare și scria „Matei”. A zâmbit. „Asta e ușor. E al meu!”
Doamna a încuviințat. „Poți să-l verifici.”
Matei a deschis încet. Înăuntru erau o sticlă cu apă, un pulover mic și o mașinuță roșie. Și… ceva lucios?
„Ce vezi?” a șoptit Daria.
Matei a scos cu două degete un obiect mic și auriu. „Clopoțelul!”
Daria a făcut ochii mari. „Cling-cling! Era în casierul tău!”
Matei a clipit repede. Nu era speriat, dar era mirat. „Eu nu l-am pus… cred.”
Doamna educatoare s-a aplecat la nivelul lui. „Matei, te întreb cu blândețe. Ieri ai umblat la ușă?”
Matei s-a gândit. Apoi a spus încet, cu voce curată: „Da… am tras de clopoțel. Am vrut să văd cum sună mai tare. Și a căzut. L-am luat să-l arăt lui Daria. Apoi am auzit ‘la revedere!' și m-am grăbit. L-am pus în buzunar. Și… am uitat.”
Daria a dat din cap. „Așa se întâmplă când ne grăbim.”
Matei a strâns clopoțelul în palmă. „Îmi pare rău. Trebuia să spun.”
Doamna educatoare a zâmbit cald. „Îți mulțumesc că ai spus adevărul. Asta e curaj. Acum rezolvăm.”
Matei a întrebat: „Ce facem ca un detectiv bun?”
„Îl punem la loc și reparăm,” a spus doamna.
Au mers împreună la ușă. Doamna a pus clopoțelul pe cârlig. Matei a ținut scaunelul mic, ca doamna să ajungă ușor. Apoi doamna a zis: „Încearcă tu.”
Matei a atins clopoțelul. „Cling-cling!” Sunetul a fost vesel, ca un râs mic.
Copiii din clasă au aplaudat încet. Un băiețel a întrebat: „Cine l-a găsit?”
Matei a ridicat mâna. Inima îi bătea ca un tobogan: sus-jos, sus-jos. „Eu. Era în casierul meu. Eu l-am luat fără să vreau. Am uitat. Dar acum am spus adevărul.”
Doamna educatoare a spus: „Și acum misterul e rezolvat. Și clopoțelul e acasă.”
Daria a chicotit. „Detectiv Matei a găsit hoțul.”
Matei a râs. „Nu era hoț. Era… un buzunar uituc!”
Toți au râs. Atmosfera era liniștită și bună.
Mai târziu, Matei a desenat în carnețel un clopoțel și un soare. Sub desen a spus: „Regula trei e importantă: spunem adevărul.”
La plecare, Matei a tras ușor de clopoțel. „Cling-cling.” Apoi s-a întors către doamna educatoare și a zis: „Dacă găsesc ceva, spun imediat.”
„Așa face un detectiv cinstit,” a răspuns doamna.
Și Matei a plecat fericit, cu lupa în buzunar și cu un mister mic, rezolvat frumos.
