Partea 1: Șoseta care nu voia să doarmă
În seara aceea, Luca avea cinci ani și o energie care sărea ca un popcorn în tigaie. Pijama lui cu dinozauri era deja pe el, dar picioarele lui încă făceau „tap-tap” pe covor, de parcă podeaua era un tambur.
În baie, Luca și-a spălat dinții. Pasta avea gust de mentă și de „hai, gata, la somn”. Luca s-a uitat la periuță și a șoptit:
„Periuțo, azi ai fost curajoasă.”
Periuța a stat dreaptă în pahar, foarte serioasă, ca un soldat mic și spumos.
Când a intrat în camera lui, a văzut ceva ciudat lângă pat: o șosetă singură. Era dungată, albastru cu galben, și stătea pe podea ca o râmă foarte obosită.
„Tu de ce ești aici?” a întrebat Luca.
Șoseta, bineînțeles, nu vorbea cu adevărat. Dar în capul lui Luca, șoseta avea o voce subțire, ca un balon care scârțâie.
„M-am rătăcit. Și nu vreau să adorm! Dacă adorm, poate mă calcă cineva!”
Luca a râs încet, ca să nu trezească jucăriile.
„Nimeni nu calcă o șosetă, dacă o pui la loc. Dar întâi... trebuie să te liniștesc.”
A luat șoseta în palmă. Era moale și caldă, ca o clătită proaspăt scoasă din dulap. A dus-o la coșul cu rufe, dar coșul era plin și părea bombănitor, cu burta lui rotundă.
Luca s-a aplecat și a zis:
„Coșule, te superi dacă mai pun o șosetă?”
Coșul nu a răspuns. Totuși, Luca a simțit că coșul ar zice: „Of, iar încă una!” exact ca un urs care a mâncat prea multe prune.
Șoseta a „șuierat” în imaginația lui Luca:
„Nu, nu în coș! Acolo e întuneric și șosetele sforăie!”
„Șosetele sforăie?” a chicotit Luca. „Atunci e perfect. Înseamnă că se odihnesc.”
Dar șoseta se strângea pe degetele lui ca un melc timid.
„Eu sforăi caraghios. Fac ‘pfrrr', ‘pfrrr'!”
„Și eu uneori fac ‘pfrrr', dar doar cu buzele,” a zis Luca și a făcut un sunet amuzant. Apoi a simțit cum îl mănâncă puțin nasul de somn.
Luca a pus șoseta pe pătură, lângă pernă, ca pe un oaspete. Apoi s-a așezat și a privit în jur. În cameră era o lumină mică, galbenă, de la veioză. Umbrele jucăriilor păreau niște animale cuminti care stau la rând.
„Bine,” a spus Luca, „îți facem un plan de somn.”
Șoseta părea speriată de cuvântul „plan”, de parcă planul ar fi fost un monstru cu creion.
„Planul include... să adorm?”
„Include să te simți în siguranță,” a răspuns Luca. „Somnul vine după.”
Șoseta a tăcut. În imaginația lui Luca, ea își ținea respirația, de parcă se juca de-a statuia.
Partea 2: Expediția după Partenerul Pierdut
Luca a coborât din pat cu grijă, ca un spion în pijama. Șoseta dungață a fost pusă pe mâna lui ca o păpușă.
„Eu sunt Căpitanul Șosetă,” a anunțat Luca, cu voce joasă, ca să nu sperie întunericul.
„Și eu sunt... Luca. Eu comand, de fapt,” a adăugat el repede, ca să fie clar.
Au pornit în expediție după Partenerul Pierdut, adică cealaltă șosetă. Pentru că Luca știa un secret mare: șosetele sunt mai curajoase când sunt în doi.
Au verificat sub pat. Acolo era praf, o mașinuță roșie și un dinozaur de pluș care stătea cu botul în jos, ca și cum număra firimituri invizibile.
„Dino, ai văzut o șosetă?” a întrebat Luca.
Dinozaurul nu a răspuns, dar Luca i-a îndreptat coada cu grijă, ca să nu fie supărat.
„El zice că nu,” a tradus Luca. „El zice că a dormit toată ziua. E un dinozaur modern.”
Au mers apoi la dulap. Ușa dulapului scârțâia puțin, ca o broască bătrână.
„Dulapule,” a șoptit Luca, „te rog să scârțâi mai încet. E noapte.”
Dulapul a scârțâit și mai încet, de parcă ar fi zis: „Scuze, am emoții.”
Înăuntru era miros de haine curate și de aventură mică. Luca a ridicat un tricou și a căutat. Șoseta de pe mână „își ținea ochii” spre întuneric.
„Hei!” a zis Luca. „Aici e un monstru!”
Șoseta a tremurat.
„Glumesc,” a spus Luca imediat. „E doar un pulover pufos. Puloverul e ca un nor care s-a rătăcit.”
Au căutat în sertare. Un sertar era încăpățânat și nu voia să se deschidă. Luca l-a mângâiat.
„Sertarule, te rog. Promit că mâine strâng jucăriile.”
Sertarul s-a deschis un pic, ca un ochi somnoros.
Înăuntru, printre pantaloni și un șnur, era... cealaltă șosetă! Era la fel de dungată, dar stătea îndoită ca un covrig.
„Uraaa!” a spus Luca, dar foarte încet, ca o urare pentru un pui de pisică.
Șoseta de pe mână a „vorbit” în mintea lui:
„Oooo! Partenerul meu! Eu credeam că a fugit la circ!”
„Nu,” a zis Luca. „A fugit doar în sertar. E un circ mai mic.”
Luca a luat și a doua șosetă. A apropiat-o de prima și a făcut o îmbrățișare de șosete, ca două viermișoare fericite.
Apoi, mini-rebondisment: din sertar a căzut o linguriță mică de plastic, din setul lui de ceai. A căzut cu un „tac!” pe podea.
Luca a încremenit.
„Shhh... lingurițo, e noapte.”
Lingurița strălucea în lumina veiozei, ca un peștișor argintiu.
În capul lui Luca, lingurița a zis: „Eu doar am alunecat. Și mie îmi e somn!”
Luca a pus lingurița la loc. Apoi a luat ambele șosete și le-a așezat frumos, împreună, pe scaun.
„Acum sunteți doi. Curajoși,” a spus el.
Șosetele păreau mai liniștite. În imaginația lui, își făceau cu ochiul una alteia, ca doi prieteni care s-au regăsit la joacă.
Partea 3: Trenulețul Spre Țara Somnului
Luca s-a întors în pat. Pătura lui era ca o felie mare de prăjitură cu vanilie: moale și caldă. El s-a băgat sub ea și și-a potrivit perna, care mirosea a detergent și a povești de seară.
De lângă pat, ceasul făcea „tic-tac”. Luca s-a uitat la el.
„Ceasule, te rog, azi mergi mai încet.”
Ceasul nu s-a oprit, dar parcă ticăia mai blând, ca o ploaie mică.
Luca a închis ochii o clipă, apoi i-a deschis, pentru că încă avea o idee.
„Șosetelor,” a șoptit el, „vă spun un secret. Dacă vă e frică de somn, imaginați-vă că somnul e un trenuleț. Nu te ia pe sus. Doar oprește la stație și spune: ‘Urcă dacă vrei.'”
În mintea lui, șosetele au zis:
„Și dacă pierdem biletul?”
„Biletul e un căscat,” a spus Luca. „Când căscați, biletul se tipărește singur.”
Luca a căscat fără să vrea. Un căscat mare, rotund, ca o gură de peșteră. Apoi a râs încetișor.
„Uite, mi-a ieșit biletul.”
În cameră, toate lucrurile păreau să se așeze în locurile lor. Dinozaurul de pluș stătea mai drept. Veioza arunca o lumină tot mai moale, ca o budincă de miere. Umbrele nu mai erau animale la rând, ci niște pete cuminți care se întindeau la somn.
Luca și-a amintit de linguriță.
„Sper că lingurița a adormit,” a murmurat el.
Și, ca și cum ar fi auzit, casa a făcut un mic „crec” liniștit, ca o scândură care se întoarce pe partea cealaltă.
Luca a început să numere ceva amuzant, nu oi. A numărat... chiftele zburătoare. În mintea lui, chiftelele aveau aripioare de hârtie și zburau încet, ca niște baloane.
„Una... două... trei...”
La cinci, o chiftea a făcut o piruetă.
La șapte, alta s-a așezat pe o farfurie imaginară și a sforăit politicos.
Gândurile lui Luca au devenit mai moi. Ca plastilina lăsată la soare. A mai auzit doar tic-tacul ceasului, care acum părea un pas mic, un pas mic, un pas mic, pe un drum de catifea.
Șosetele, pe scaun, erau împreună. În imaginația lui, șopteau:
„E bine. Nu ne calcă nimeni. Suntem în echipă.”
„Exact,” a zis Luca, aproape adormit. „Echipa Somn.”
Respirația lui a devenit liniștită. Pătura îl ținea ca un nor cuminte. Veioza părea să clipească încet, ca și cum și ea închidea ochii.
Luca a mai avut o ultimă idee mică și a spus, cu o voce foarte, foarte moale:
„Mâine, fac ordine. Sau măcar... mă gândesc la ordine.”
Apoi s-a lăsat dus, încet, ca o bărcuță pe un lac fără valuri. În camera lui, totul era la loc. Nimic nu era înfricoșător. Nimic nu se grăbea. Șosetele erau împăcate. Lingurița stătea cuminte. Ceasul muncea încet, dar nu deranja.
Luca a zâmbit cu ochii închiși și a tras un suspin de mulțumire.
