Într-o poiană ascunsă de pădure, trăia un dragon jucăuș și blând, pe nume Cocolino. Era un dragon diferit de ceilalți. În loc să scoată flăcări, scotea sunete de muzicuță. Și nu orice muzicuță, ci una foarte specială, care cântecește doar în mintea lui Cocolino. Astfel, dragonul nostru a venit cu o idee trăsnită: să formeze o mini-fanfare silențioasă pe care doar el o putea auzi.
O idee muzicală
Într-o dimineață luminoasă, Cocolino îi povesti prietenului său, un elefănțel roz, despre planul său.
"Ce-ar fi, Elefănțel Roz, dacă am avea o fanfară?" întrebă Cocolino, ridicând o sprânceană imaginară.
"Oo, ce idee bună! Dar cum o să facem fără instrumente?" răspunse elefănțelul, zâmbind cu trompa lui ondulată.
"Nu-ți fă griji! Fiecare vom cânta cu o altă parte a corpului nostru. Eu voi fi muzicuța, tu vei fi trompeta!" zise Cocolino, râzând.
"Și cine va bate toba?" întrebă Elefănțel Roz, cu o strălucire curioasă în ochi.
"Să-l chemăm pe Broscuțel Săltăreț să bată ritmul cu picioarele lui săltărețe!" propuse dragonul, sărind de bucurie.
Pregătiri zglobii
S-au adunat toți trei în poiană, și-au ales locurile, și fiecare a început să-și pregătească partea.
Broscuțel Săltăreț, cu picioarele lui elastice, începu să sară ritmat, făcând un mic zgomot de "boing-boing" de fiecare dată când ateriza pe frunzele mari. Elefănțel Roz, cu trompa lui lungă, începu să facă sunete vesele ca un trombon. Cocolino, cu aplombul său de muzicuță, începu să cânte melodia în mintea sa, iar prietenii săi îl urmau cu entuziasm.
Cântau cu toții o simfonie nemaiauzită, pe care doar ei o puteau simți, ca un cântec al vântului care șoptea prin pădure. Animalele din pădure priveau curioase și se apropiau, atrași de veselia lor.
Un mic dezastru comic
Pe măsură ce cântecul mut ajunse la apogeu, Elefănțel Roz se împiedică de o rădăcină și căzu amuzant peste Broscuțel Săltăreț, care făcu un salt impresionant direct pe coada lui Cocolino, provocând o mică busculadă haioasă.
"Oups!" râse Cocolino, când căzuse pe spate, în timp ce Elefănțel și Broscuțel se ridicau, chicotind. "Cred că fanfara noastră are nevoie de ceva mai multă practică!"
Toți trei râdeau în hohote de beleaua lor, iar păsările din copaci ciripeau ca și când ar fi râs și ele de întâmplare.
Un final de basm
Pe măsură ce soarele cobora spre apus, cântecul lor imaginar se liniști și toți cei trei prieteni se așezară pe o pătură de iarbă moale.
"A fost distracție mare! Să mai facem asta!" zise Elefănțel Roz, punându-și trompa pe spatele lui Cocolino.
"Desigur! Data viitoare vom cânta și mai bine," răspunse Broscuțel Săltăreț, întinzându-se încet, ca să nu deranjeze frunzele sub el.
Cocolino căscă încet, un căscat lung și liniștitor care îi molipsi și pe ceilalți. Cu ochii pe jumătate închiși, se ghemuiră toți trei sub cerul violet, murmurând vise de fanfară și note muzicale tăcute.
Pădurea se umplu de liniște, iar stelele străluceau ca mici note muzicale pe un portativ de noapte, îmbrățișând cu căldură visurile prietenilor adormiți.
