Începutul: Fetița care se culcă… ca o carte
Mara avea 5 ani și un talent special: era cam neîndemânatică. Dacă o șosetă stătea cuminte pe podea, Mara reușea să se împiedice de ea ca și cum ar fi fost un munte.
În seara asta, după baie, Mara a decis ceva foarte serios:
— Mami, eu mă culc ca o carte!
— Ca o carte? a întrebat mama, zâmbind.
— Da! Uite! a spus Mara și s-a așezat în pat. S-a întins drept, drept, cu mâinile lipite pe lângă corp, de parcă era o carte nouă, cu coperți lucioase.
A încercat să nu clipească. A încercat să nu râdă. Dar nasul i-a făcut „hâc!” și Mara s-a mișcat. Apoi și-a potrivit perna ca pe un semn de carte și a zis:
— Eu sunt „Mara, ediția de seară”.
În camera ei era cald. Lampa de veghe arunca un cerc galben ca o clătită pe perete. Pătura, cu stele albastre, stătea gata să o îmbrățișeze.
Mara s-a întors pe o parte. Apoi pe cealaltă. Apoi s-a întors iar, atât de repede, încât ursulețul Pufi a făcut un salt mic.
— Pufi, ai văzut? Cartea se răsfoiește singură! a șoptit Mara.
Pufi nu a răspuns, fiindcă era un ursuleț. Dar părea uimit.
Mara a încercat din nou să stea „ca o carte”. A rămas dreaptă, serioasă, cu ochii mari.
Numai că… pătura a alunecat și i-a acoperit fața.
— Mmmf! a zis Mara din subsolul păturii. Ajutor, sunt o carte învelită în hârtie de cadou!
Mama a ridicat pătura și a râs încet, ca să nu sperie somnul.
— O carte trebuie să respire, a spus ea.
— Atunci vreau să fiu o carte care are fereastră, a decis Mara și a lăsat un colț de pătură la nas.
Mijlocul: Misterul paginii pierdute
Când totul părea gata pentru culcat, Mara a auzit un „fâș!” mic. Ca o frunză. Ca o foaie.
— Ai auzit? a întrebat ea.
Pufi a rămas tăcut, dar Mara a știut: era ceva misterios. Și misterele, chiar și cele de seară, cer investigare.
Mara s-a dat jos din pat. Foarte încet. Dar piciorul ei a călcat pe o jucărie și a făcut „piiiip!”.
Jucăria era o rață de plastic. Rața a scos un sunet de parcă spunea:
— Nu e momentul!
— Scuze, Rațo, a șoptit Mara. E o misiune de bibliotecă.
Pe covor, lângă pat, era o carte cu poze. Dar nu stătea închisă. Avea o pagină îndoită, ca o ureche.
Mara a ridicat-o cu grijă.
— Aha! Cartea mea se plânge! I-a fugit o pagină!
Atunci a mai auzit un „fâș”. De data asta, de la perdea. Perdeaua se mișca ușor, ca și cum făcea o plecăciune.
Mara s-a apropiat. În spatele perdelei, un curent mic de aer făcea foile unei reviste să danseze pe birou.
— Ați început petrecerea fără mine? a întrebat Mara.
Foile s-au mișcat: fâș-fâș, ca niște aplauze.
Mara a luat pagina îndoită și a încercat s-o pună la loc, dar a nimerit între două pagini greșite. Cartea s-a umflat puțin, ca un sandwich prea plin.
— Oups. Am pus castravetele la desert, a zis Mara.
Mama a intrat încet.
— Ce face cartea mea? a întrebat ea.
— Cartea caută pagina pierdută! Și… cred că paginile dansează singure! a spus Mara, cu ochii rotunzi.
Mama a privit perdeaua.
— Nu e nimic înfricoșător. Doar vântul de seară. E blând. Ca un pisoi invizibil care se plimbă.
— Un pisoi invizibil? a șoptit Mara, încântată. Atunci eu sunt bibliotecara lui!
Mara a îndreptat pagina, cu grijă, ca și cum netezea o clătită caldă. Apoi a închis cartea.
— Gata. Pagina e acasă. Toată lumea liniște.
Rața a rămas tăcută. Pufi a stat drept. Perdeaua s-a oprit din dans. Parcă și aerul a spus „șșș”.
— Bravo, a zis mama. Acum, doamna bibliotecară, înapoi în pat.
Mara s-a suit, dar iar s-a împiedicat de colțul păturii și s-a rostogolit în pat ca o chiflă. A izbucnit un râs mic, care s-a topit repede în liniște.
Sfârșitul: Frisonul cozy și somnul care se așază
Mara s-a așezat iar „ca o carte”. De data asta, mai moale. Nu mai era o carte tare, nouă. Era o carte iubită, cu pagini calde.
Mama a tras pătura până la umeri.
— Uite, a spus ea, îți fac un semn de carte.
A pus ușor palma pe fruntea Marei, apoi a ridicat-o.
— Semnul e un sărut. Așa găsești pagina de mâine.
Mara a chicotit.
— Mâine citesc capitolul cu micul dejun!
Afară, vântul a mai făcut un „fâș” timid. Mara a simțit un frison mic pe nas, ca o atingere de fulg. Nu era rece. Era plăcut, ca atunci când intri sub plapumă și totul devine o peșteră de biscuiți calzi.
— Pisoiul invizibil? a șoptit Mara.
— Da, a zis mama. Îți spune noapte bună.
Mara și-a lipit obrazul de pernă. Pufi a fost tras lângă ea, fix sub bărbie, ca un punct la finalul propoziției. Rața nu a mai piuit. Perdeaua nu a mai dansat. Lampa de veghe a lăsat lumina să se facă mai mică, mai rotundă.
Mara a încercat să nu se miște. Dar de data asta nu pentru că voia să fie perfectă. Ci pentru că îi era bine. Ca într-o poveste care se închide singură, încet, fără grabă.
— Mami… dacă eu sunt o carte… atunci tu ești biblioteca, a mormăit ea.
— Atunci te păstrez la loc sigur, a spus mama, foarte încet.
Și Mara a adormit. Ca o carte. Nu dreaptă. Nu rigidă. Ci moale, cu un colț de pătură la nas, cu un zâmbet mic între pagini și cu un frison cozy care spunea, pe limba lui: „Totul e în ordine. Somn ușor.”
