Într-o dimineață luminoasă, patru băieți se jucau în curte. Se numeau Darius, Matei, Luca și Andrei. Aveau aproape patru ani și le plăcea să se joace de-a detectivii.
Pe o masă mică era un castron mare cu biscuiți. Erau mulți, rotunzi și aurii.
„Mmm, ce bine miros!”, zise Matei.
Dar când s-au întors după mingi, Darius se uită la castron și spuse încet:
„Hei… ceva e ciudat. Parcă erau mai mulți biscuiți.”
Luca se apropie și numără cu degetul mic: „Unu, doi, trei, patru… lipsesc doi!”
Andrei ridică sprâncenele: „A dispărut cineva… adică niște biscuiți! Avem un mister!”
Toți băieții se așezară în cerc. Darius spuse serios:
„Hai să fim detectivi responsabili. Nu țipăm, nu ne supărăm. Căutăm. Întrebăm. Gândim.”
„Da”, zise Matei. „Și suntem răbdători. Asta face un bun detectiv.”
Vrei să îi ajuți? Gândește-te: unde pot merge biscuiții? În ce loc intră biscuiții? În burtică!
Băieții începură să caute prin curte.
Luca se uită sub masă. „Nu sunt aici.”
Andrei deschise cutia cu jucării. „Nici aici.”
Darius privi pe scări. „Nu văd nimic.”
„Poate i-a mâncat cineva”, spuse Matei. „Cine e în curte cu noi?”
În curte era și cățelul Pufi, cu botul maro de firimituri. Dădea vesel din coadă.
„Hmmm”, zise Luca. „Ce vezi tu pe botul lui Pufi? Eu văd ceva maro. Ce crezi că este?”
Andrei râse: „Firimituri de biscuiți! Pufi, tu ești hoțul dulce!”
Pufi lătră scurt, ca și cum ar fi zis: „Ham, ham, erau prea buni!”
Băieții nu se supărară. Darius spuse calm:
„Noi am uitat să punem castronul mai sus. E și vina noastră. Un detectiv bun nu dă vina doar pe alții. Data viitoare avem grijă.”
„Așa e”, spuse Matei. „Responsabil înseamnă să ai grijă de biscuiții tăi.”
„Și de cățelul tău flămând”, adăugă Luca.
Andrei aduse alt castron, mai mic. Au împărțit biscuiții rămași: câte unul pentru fiecare băiat și un micuț pentru Pufi.
„Caz rezolvat!”, zise Darius. „Suntem Detectivii Curții!”
Soarele strălucea, Pufi dormea liniștit la umbră, iar băieții se jucau mai departe, liniștiți și veseli, gata pentru următorul mic mister din curtea lor.
