Partea 1
Matei are 3 ani. Este mic, dar curios. Azi poartă șosete cu dinozauri. Îi plac misterele, dar doar cele blânde.
În sufragerie, pe covorul moale, se aude o voce:
„Unde e ursulețul meu?”
E Ana, sora mai mare. Își strânge brațele la piept. Nu plânge tare, doar oftează.
Mama spune calm: „Îl găsim. Nu-i nimic.”
Matei se îndreaptă și spune, serios:
„Eu sunt detectiv!”
Tata râde ușor: „Detectivul Matei, te rog, începe ancheta.”
Matei își pune mâna la frunte, ca o pălărie imaginară.
„Avem nevoie de indicii.”
Mama arată spre camera de joacă. „Ultima oară, ursulețul era acolo, pe fotoliu.”
Matei intră în camera de joacă. Este o cameră familiară. Pereții au abțibilduri cu stele. Pe raft sunt cuburi colorate. Pe masă stă o farfurie mică, cu biscuiți.
Matei spune încet: „Inspectez.”
Se uită pe fotoliu. Nu e ursulețul.
Se uită pe jos. Vede o panglică roșie.
„Hmm… o urmă!” zice el.
Ana se apropie: „Ursulețul are panglică roșie.”
Matei dă din cap: „Atunci suntem aproape.”
Partea 2
Matei face pași mici, ca un detectiv în papuci.
„Regula unu: ne uităm cu ochi mari.”
„Regula doi: întrebăm politicos.”
El întreabă jucăriile, pe rând, cu o voce amuzantă:
„Bună, camionule. Ai văzut ursulețul?”
Camionul nu răspunde, dar Matei zâmbește: „E timid.”
Apoi Matei vede ceva. Sub măsuță e o urmă de biscuiți. Firimituri mici, ca niște puncte.
„Aha! Un drum!”
Mama spune: „Biscuiții sunt ai tăi, Matei.”
Matei se uită la burta lui și chicotește: „Poate am ajutat misterul.”
El urmează firimiturile. Până la cutia mare cu jucării.
Cutia are capac albastru. E închis.
Matei înghite în sec. Nu e frică, dar e un pic emoționat.
„Sunt curajos,” își spune. „Pot.”
Tata se apleacă lângă el: „Sunt aici.”
Ana spune: „Și eu sunt aici.”
Matei ridică capacul cu ambele mâini. Încet. Ca să nu sperie… nimic.
Înăuntru sunt mingi, un puzzle și o păturică.
„Ursulețule?” șoptește Matei.
Nu e acolo.
Matei se gândește. Se scarpină în cap. Apoi observă ceva: păturica e puțin umflată, ca un deal mic.
„Indiciu secret!” spune el.
Partea 3
Matei ridică păturica.
Și acolo, ghemuit și liniștit, stă ursulețul. Panglica roșie e la gât. Parcă zâmbește.
Ana bate din palme: „Ura! L-am găsit!”
Matei îl ia cu grijă și îl dă Anei.
„Caz rezolvat,” spune el, foarte mândru.
Mama întreabă blând: „Cum a ajuns aici?”
Ana își amintește: „L-am pus lângă mine când făceam puzzle. Apoi am strâns repede și… l-am acoperit.”
Tata spune: „Deci nu era un ursuleț pierdut. Era un ursuleț ascuns sub păturică.”
Matei râde: „Se juca de-a v-ați ascunselea!”
Ana îl strânge în brațe. Se uită la Matei: „Mulțumesc, detectivule.”
Matei spune: „Cu plăcere. Data viitoare, căutăm împreună.”
Mama aduce o cutiuță mică și spune: „Pentru detectiv, o insignă.”
Este un autocolant cu o lupă.
Matei îl lipește pe tricou. Se simte curajos și important.
Apoi toți se așază pe covor. Ana îl pune pe ursuleț între ei.
Tata spune o glumă: „Ursulețul promite să nu mai facă munți din păturici.”
Ursulețul, în brațele Anei, pare să fie de acord.
Camera de joacă e iar liniștită și veselă.
Matei oftează fericit.
Misterul a fost blând. Iar echipa a fost grozavă.
