Într-o pădure liniștită trăia un dragonel mic, albastru. El se numea Dodo.
Într-o dimineață, Dodo deschise ochii. Afară era alb. Totul era nou.
„Mamă, ce este asta?” spune Dodo.
„Este iarnă”, spune mama dragon. „Este frig, dar este și frumos.”
Dodo iese la ușă. Aerul este rece. Nasul lui face „hățiu!”.
El râde. Îi place sunetul.
Mama îi pune fular, căciulă și mănuși mici pe gheare.
„Așa este bine”, spune ea. „Așa îți este cald.”
Dodo calcă în zăpadă. Zăpada scârțâie. Este moale și rece.
El lasă urme mici. Se uită înapoi.
„Uite, mami, pașii mei!” spune el.
O veveriță sare prin zăpadă. O vulpe mică privește de după un copac.
Toți sunt liniștiți. Toți se mișcă încet.
Soarele este mic pe cer. Ziua pare scurtă.
Dodo se uită sus. Cerul este palid.
„Ziua pleacă repede iarna”, spune mama. „Dar seara este caldă în casă.”
Când se face întuneric, Dodo se întoarce. Oboseala îi închide pleoapele.
În casă este foc blând. Lampa dă lumină moale.
Mama îi dă ceai cald cu miere.
Dodo intră în pat. Afară fulgii cad încet.
Înăuntru este cald, liniște și bine.
„Îmi place iarna”, șoptește Dodo. „Este frig afară, dar eu sunt cald aici.”
Morala: Când ne îngrijim unii de alții, fiecare anotimp devine blând și prietenos.
