Luca deschide ochii. Afară e alb. Cerul e gri și liniștit.
Mama trage draperia. Lumina e moale.
„E iarnă“, spune mama.
Luca zâmbește. „Nea.“
În cameră e cald. Matei stă în fotoliul lui cu roți. Se uită la geam.
„Uite, fulgi“, spune Luca.
„Daaa, cad ușor“, răspunde Matei.
Mama aduce hainele.
„Punem bluza groasă. Punem fularul. Punem căciula“, zice ea.
Luca pune încet mânecile. Matei ridică brațele. Mama îl ajută. Totul e lin.
Afară aerul pișcă un pic obrajii.
Luca inspiră tare. „Rece“, râde el.
„Rece, dar bine“, spune Matei.
Curtea e albă. Copacii dorm. Crengile au puțini fulgi.
Ziua pare mică. Soarele e stins, dar cerul lucește.
Tata împinge încet fotoliul lui Matei. Roțile lasă urme.
Luca calcă în urme. Pas mic, pas mic.
„Merg ca roata“, râde el.
Fac un bulgăre mic. Luca pune zăpadă cu palmele.
„Ajut și eu“, spune Matei și ia zăpadă din poală.
Bulgărele crește un pic. E rotund și strâmb.
„E bine așa“, spune tata. „E omul vostru de nea mic.“
Luca îi face ochi din două pietre.
Matei pune un bețișor drept braț.
Omul de nea zâmbește un pic în mintea lor.
Vântul suflă ușor. Pomeții se înroșesc.
„Intrăm la cald“, spune mama. „Iarna obosește repede.“
În casă miroase a supă caldă.
Luca își încălzește palmele la cana de ceai.
Matei își lipește obrajii de cană.
„Bine“, șoptește el.
Lumina de afară scade. Camera e aurie.
Luca se cuibărește lângă Matei pe canapea.
Tata pune o pătură peste amândoi.
Se aud doar respirațiile lor moi și vântul de afară, foarte departe.
Luca închide ochii și șoptește: „Iarna e mare. Eu sunt mic. Dar sunt bine.“
Matei dă din cap și zâmbește în pernă.
Iarna pare mai blândă când o cunoaștem pas cu pas și o trăim aproape de cei dragi.
