Era iarnă. Afara era frig. Zăpada cădea lent. O fetiță pe nume Ana se juca în curte. Ana avea doi ani și îi plăcea zăpada.
„Uite, zăpadă!” spuse Ana, zâmbind. „Este albă și pufoasă!”
Ana își lua mănușile și căciula. Mama ei venea lângă ea. „Hai să facem un om de zăpadă!” spuse mama.
„Da, da!” strigă Ana.
Ana și mama ei au început să adune zăpadă. „Punem zăpadă, punem zăpadă!” cânta Ana.
„Așa e!” răspunse mama.
După câteva minute, omul de zăpadă era mare și frumos. Ana râdea. „Are ochi mari!” spuse ea, punând două cărbuni pentru ochi.
„Și o nas de morcov!” adăugă mama.
„Da, da! Nas de morcov!” strigă Ana.
Omul de zăpadă stătea în curte. Era fericit. „Bună, Ana!” părea că zice omul de zăpadă. Ana clătina din cap. „Bună!” răspunse ea.
După aceea, Ana și mama au intrat în casă. „Să bem ciocolată caldă!” zise mama.
„Yummy!” zise Ana, frecându-și mâinile.
S-au așezat la masă. Mama a adus două căni. „Uite, Ana, ciocolată caldă!”
„Mmmm, bună!” zise Ana, sorbind din cană.
După ce au băut ciocolata, mama a spus: „Știi, Ana, iarna aduce magie. Există povești despre zâne și creaturi.”
„Zâne?” întrebă Ana, cu ochii mari.
„Da, zâne de zăpadă! Ele dansează noaptea.”
„Dansează!” exclamă Ana, imaginându-și zânele.
„Și mai există oameni care vin cu sanii!” continuă mama.
„Sanii!” zise Ana, râzând.
Apoi, mama a spus: „Iarna e pentru bucurie, familie și prieteni. Ne jucăm și ne distrăm.”
„Da, distracție!” strigă Ana, sărind de bucurie.
Iarna era frumoasă. Ana a învățat că fiecare zăpadă aduce o poveste. „Iarnă, eu te iubesc!” a zis Ana, zâmbind.
„Și eu te iubesc, Ana!” a spus mama, îmbrățișând-o.
