Într-o dimineață rece de iarnă, Fulgușor, un glob mic și lucios, s-a trezit pe crenguța bradului din camera cea mare. Privea pe fereastră și vedea cum fulgii de nea dansează încet, ca niște pufuri albe. Bradul era liniștit, iar Fulgușor simțea cum frigul de afară nu ajunge la el. Îi plăcea să stea la căldură, să simtă lumina blândă a lămpii și mirosul de scorțișoară din aer.
Fulgușor era curios. Se întreba cum este iarna afară. “Mi-ar plăcea să văd zăpada de aproape”, a șoptit el. Dar nu știa cum să coboare de pe crenguță. S-a uitat în jur și a văzut că lângă el stătea Clopoțel, mereu vesel. “Clopoțel, mă poți ajuta să văd iarna mai bine?” a întrebat Fulgușor.
Clopoțel a zâmbit. “Sigur! Ține-te bine de panglica mea și te voi legăna ușor.” Fulgușor s-a prins cu grijă și, împreună, s-au legănat încet, simțind mirosul iernii care intra pe fereastră. Fulgușor a văzut zăpada pufoasă, crengile albe și păsărelele care căutau firimituri.
A simțit un pic de teamă la început, dar Clopoțel i-a spus liniștit: “Nu e nimic, sunt aici cu tine.” Fulgușor s-a simțit mai curajos. A învățat că, dacă cere ajutor, totul devine mai ușor și mai frumos. S-a simțit mândru că a avut curajul să ceară sprijin și să vadă iarna din altă perspectivă.
Când s-a lăsat seara, Fulgușor s-a gândit la tot ce a descoperit. “Vreau să țin minte această zi. Să-mi amintesc mereu că pot cere ajutor și că iarna este blândă atunci când ești împreună cu cineva drag.”
Fulgușor a adormit liniștit, promițându-și să aibă grijă de el tot anul și să ceară ajutor ori de câte ori va avea nevoie. Afară, fulgii de nea continuau să danseze, iar camera era plină de liniște și căldură.
