Zăpada a acoperit pajiștea. Iepurașul Nino a ieșit din bârlog cu urechile iuți. Aerul era rece. Parcă scârțâia sub lăbuțe. Soarele era mic pe cerul alb.
Nino a privit pomii goi. A văzut fulgi mici care dansau. „E rece,” a zis el încet. Apoi a sărit și a lăsat urme mici în zăpadă. Urmele erau ca niște stele.
Mami Iepuroaică a pregătit paltonul și fularul roșu. „Pune fularul,” a spus ea blând. Nino a ascultat. S-a învelit până la nas. Aci, cald. Afară, vântul adia ușor.
Au mers la piață. Mirosea a mere și a scorțișoară. O bunicuță a zâmbit. Nino a ținut de lână mami. A văzut oameni și animăluțe care cumpărau legume de iarnă. Totul era curat și liniștit.
Când s-au întors, casa avea o fereastră aburită. Mami a aprins soba mică. Paharele au făcut „poc” și aburul a urcat. Mami a scos o oală mare cu mâncare nouă. „Este supă cu cartofi și morcov pentru iarnă,” a zis ea. Nino a mirosit. „Mmm, cald și bun,” a oftat.
Nino nu a luat lingura imediat. A atins rimul oalei. Era fierbinte. A așteptat. „Așteaptă puțin, dragule,” a spus mami. A suflat suflețel mic. A amestecat cu lingura de lemn. Apoi a dat o porție mică. „Gustă încet,” a îndemnat ea. Nino a gustat cu grijă. Era dulce, potrivit de sărat, liniștitor. S-a simțit în siguranță.
După supă, Nino a povestit despre zăpadă. A spus despre urmele lui și despre fulgi. „Iarna poate fi rece,” a spus el, „dar nu e singură.” Mami i-a spus despre reguli simple: haine calde, așteptat mâncarea fierbinte, ținut lăbuțele curățate.
Seara, Nino s-a culcat lângă sobă. A ținut fularul lui roșu aproape. A închis ochii, cu inima liniștită. Știa că a învățat să fie atent și curajos mic. Promisiunea lui era tăcută: să-și amintească mereu de căldura acelei cine de iarnă.
