Mara își pune căciulița albastră pe cap. Mama îi leagă fularul moale la gât și îi zâmbește. „Astăzi este foarte frig, Mara. Afară ninge frumos. Vrei să ieșim să ne jucăm în zăpadă?” întreabă mama. Mara dă din cap bucuroasă și își pune mânușile groase.
Când deschid ușa, aerul rece o pișcă ușor pe obraji. Zăpada scârțâie sub cizmulițele ei mici. Totul e alb. Copacii poartă pe crengi fulgi pufoși. Casele par acoperite cu frișcă. Mara râde încet și se uită la cer. Fulgi mici dansează și se așază pe nasul ei. Mara râde iar și îi spune mamei: „Mami, zăpada mă gâdilă!”
În curte, Mara vede un lighean roșu. Vrea să-l umple cu zăpadă. Se apleacă și ia cu mâinile ei mititele bulgări albi și reci. „Zăpada e ca zahărul pudră,” spune Mara. Umple încet ligheanul. Se ridică din când în când, se uită la mama și zâmbește. Mama o ajută să strivească zăpada în lighean, iar Mara râde. Zăpada scârțâie și se lipește.
Câinele vecinului, Max, latră vesel din spatele gardului. Mara îl salută: „Bună, Max!” Max dă din coadă și se uită la Mara cu ochi jucăuși. Mara îi aruncă un bulgăre mic peste gard. Max îl miroase, apoi se culcă pe burtă în zăpadă. Mara râde din nou. „Și Max iubește iarna,” spune ea.
Mara ia un bulgăre mare și îl pune în mijlocul ligheanului. E greu, dar mama o ajută. „Bravo, Mara!” zice mama. Mara se simte puternică și fericită. Nu îi mai e frig. Se simte curajoasă, chiar dacă iarna este rece.
Dintr-o dată, vede o fetiță la poartă. Este vecina, Ana. Ana are o căciulă roz. Se uită la Mara și la ligheanul plin cu zăpadă. „Pot să te ajut?” întreabă Ana. Mara zâmbește și spune: „Da, te rog!” Îi dă Anei o lopățică mică. Amândouă iau zăpadă și râd împreună. Fiecare bulgăre e ca o prăjitură albă, moale.
Mama le privește și le aduce ceai cald. Aburii ies din cănile mici, iar Mara simte miros de mere și scorțișoară. Mara bea ceaiul încet. Gustul e dulce și cald, ca o îmbrățișare. Ana zâmbește și spune: „Mulțumesc, Mara!” Mara îi răspunde: „Cu plăcere, Ana. Suntem prietene.”
După ce au umplut ligheanul, Mara îi spune mamei: „Am făcut echipă bună cu Ana!” Mama le mângâie pe cap și spune: „Când lucrăm împreună și ne ajutăm, totul este mai frumos.” Mara se bucură. Simte că iarna nu mai este deloc rece când e cu prietenii și cu mama.
Soarele începe să apună. Cerul e roz și portocaliu. Mara se uită la ligheanul plin și la urmele mici din zăpadă. Știe că a avut o zi frumoasă. Își aduce aminte de cuvintele pe care i le-a spus Anei: „Ești o prietenă bună.” Se simte caldă în suflet.
Mama o ia în brațe. „E timpul să intrăm în casă, Mara,” spune ea blând. Mara dă din cap. Intră în casă, unde este cald. Se descalță, își dă jos hăinuțele groase și se așază în brațele mamei. O pătură moale o învelește.
Mara închide ochii și își amintește de zăpada rece, de râsetele cu Ana, de bulgării pufoși și de ceaiul cald. În inimă simte bucurie. Știe că iarna poate fi veselă, chiar dacă e frig. Știe că o vor aștepta și alte zile cu zăpadă, jocuri și prieteni. Știe că un cuvânt frumos poate încălzi iarna oricui.
Mara adoarme liniștită, cu zâmbetul pe buze, știind că a fost bună și prietenoasă. Afară ninge liniștit, iar în casă e cald și bine.
