Partea 1: Zăpada moale
Iepurașul Radu stătea la ușa căsuței lui din scorbura unui copac. Afară era iarnă. Aerul era rece și curat. Zăpada lucea, albă-albă, ca o pătură pufoasă.
Radu își mișcă urechile. Asculta. Totul era liniștit. Doar vântul șoptea încet prin crengi.
„E frig”, spuse el încet.
Înăuntru era cald. Paiele din cuib erau moi. Radu își trase pe el vestuța groasă, din lână. Apoi își puse căciulița care îi acoperea puțin urechile.
„Acum sunt pregătit”, zise el.
A ieșit afară cu pași mici. Zăpada scârțâia sub lăbuțe: „scârț-scârț”. Radu se opri și mai făcu un pas. „Scârț-scârț.” Îi plăcea sunetul. Era ca o melodie.
Pe potecă, urmele lui se vedeau clar. Două lăbuțe, încă două lăbuțe. Radu se uită în urmă.
„Uite! Am făcut o dâră!”, spuse el. Și zâmbi.
În iarnă, ziua era scurtă. Soarele era jos și blând. Lumina era aurie. Radu simți că e bine să se miște. Când mergea, se încălzea.
Pe o ramură, o veveriță roșcată își strângea coada la piept. Părea mică și rotundă.
„Bună, Radu”, zise veverița. „E rece azi.”
„Bună”, răspunse Radu. „Și eu simt frigul. Dar vestuța mea ține cald.”
Veverița dădu din cap.
„Iarna e rece”, spuse ea, „dar putem face lucruri calde. Vrei să duci ceva bun cuiva?”
Radu clipi. Se gândi la prietenii lui din pădure.
„Da”, spuse el. „Vreau să împart căldură.”
Veverița îi arătă o cărare.
„În scorbura de lângă pârâu stă ariciul. Azi poate îi prinde bine o nucă”, zise ea. „Și mai departe e căsuța bursucului. El are un ceainic mic.”
Radu își ținu lăbuțele aproape de piept.
„O nucă am”, spuse el. „Și pot să duc și un măr uscat.”
În buzunărașul vestuței avea o nucă și o felie de măr uscat, dulce. Le păstrase pentru mai târziu. Acum se simțea bucuros să le ofere.
Radu porni. Zăpada era moale și rece, dar el mergea încet, cu grijă. Când își simțea lăbuțele mai reci, le freca ușor una de alta. Așa se încălzea.
Ajunse la scorbura ariciului. Bătu încetișor în lemn: „toc-toc”.
„Cine e?” se auzi o voce somnoroasă.
„Eu sunt, Radu”, spuse iepurașul. „Am venit cu o nucă.”
Ariciul deschise ușița. Avea boticul mic și ochii calzi.
„O nucă? Pentru mine?” întrebă el.
„Da”, zise Radu. „E iarnă. Și e bine să împărțim.”
Ariciul luă nuca cu grijă.
„Mulțumesc. Îmi încălzește inima”, spuse el.
Radu simți în piept o căldură blândă, ca o lumină mică. Se înclină politicos și porni mai departe.
Partea 2: Drumul scurt și ceaiul cald
Cerul începu să se facă roz. Ziua trecea repede. Radu nu se sperie. Știa că e aproape de casă și de prieteni. Iarna face zilele scurte, își aminti el. Dar și serile pot fi liniștite.
La căsuța bursucului, dintr-o buturugă mare, mirosea frumos. Ca frunze uscate și mere.
Radu bătu la ușă: „toc-toc”.
Bursucul deschise. Purta o eșarfă groasă.
„Bună, Radu”, zise bursucul. „Ce vânt rece e afară!”
„Bună”, spuse Radu. „Am un măr uscat pentru tine.”
Bursucul privi felia de măr și zâmbi.
„Ce dar bun”, zise el. „Și eu am ceva. Am ceai cald din plante. Vrei câteva înghițituri?”
Radu dădu din cap. Inima îi bătea încet, liniștit. Intră înăuntru. Era cald. În colț ardea o lumânare mică, iar pe masă stătea un ceainic. Aburul se ridica ușor, ca un nor.
Bursucul turnă ceai într-o ceașcă mică. Mirosul era dulce și liniștitor.
„Suflă puțin”, spuse bursucul.
Radu suflă: „fff”. Apoi luă ceașca cu ambele lăbuțe. Bău câteva guri mici. Ceaiul era cald, nu fierbinte. Îi încălzi gâtul și burta.
„Mmm”, făcu Radu. „E bun. Mă simt cald.”
„Căldura se împarte”, spuse bursucul. „Cu ceai, cu mâncare, cu vorbe bune.”
Radu se uită la bursuc.
„Și cu vizite scurte”, spuse el, „când afară e rece.”
Bursucul râse încet.
„Da. Și cu grijă”, zise el. „Dacă te întorci acum, ajungi înainte să fie întuneric.”
Radu își puse din nou căciulița. Îi mulțumi bursucului și porni spre casă. Afară, zăpada strălucea mai palid. Soarele se ascundea.
Radu mergea pe urmele lui. Le recunoștea. Asta îl făcea să se simtă în siguranță. Pas cu pas. Scârț-scârț. Scârț-scârț.
Pe drum îl întâlni iar veverița, care sărea de pe o creangă pe alta.
„Ai împărțit ceva cald?” întrebă ea.
„Da”, spuse Radu. „Am dat o nucă. Am dat un măr uscat. Și am băut câteva guri de ceai cald.”
„Atunci ai adunat căldură și ai dat căldură”, zise veverița. „Așa e iarna mai ușoară.”
Radu dădu din cap. Simțea în el o liniște bună. Nu doar de la ceai. Ci și de la faptul că făcuse un lucru frumos.
Partea 3: Cuibul și liniștea
Când ajunse la căsuța lui, cerul era albastru închis. Stelele clipeau. Totul era foarte calm. Radu intră repede înăuntru și închise ușița, să nu intre frigul.
În cuib era moale. Radu își scoase vestuța și o puse la loc. Apoi își frecă lăbuțele și se cuibări în paie.
Înăuntru era un borcănel mic cu apă caldă, pus lângă cuib, ca să țină căldură. Radu se lipi de el și oftă ușor.
Se gândi la zăpada albă. La urmele lui. La ariciul care ținea nuca. La bursucul cu ceaiul. La veverița care îi arătase drumul.
„Iarna e rece”, șopti el, „dar eu pot fi curajos, puțin câte puțin. Pot să mă îmbrac. Pot să merg încet. Pot să împart.”
Apoi își spuse o propoziție simplă, ca o pătură peste inimă:
„Când dau căldură, primesc căldură.”
Radu închise ochii. Afară, vântul nu mai părea așa puternic. Doar trecea ușor pe lângă copac, ca o mângâiere.
În căsuță era liniște. O liniște fericită. Și Radu adormi în acel tăcut, cald și bun.
