Era o seară liniștită. Trei fetițe, Ana, Maria și Ioana, se pregăteau să meargă la culcare. În camera lor, lumina era stinsă. Ana spuse: „Îmi e frică de întuneric!”
Maria zâmbi și spuse: „Dar știi, întunericul poate fi frumos!”
Ioana adăugă: „Da! Să ne uităm la stele!”
Fetițele se așezară pe covor și deschiseră o carte cu povești. Era o poveste despre un ursuleț care se temea de întuneric. Ana ascultă cu atenție.
„Ursulețul a învățat să iubească noaptea,” spuse Maria. „El a văzut cum strălucesc stelele.”
„Și a descoperit că luna e ca o lampă mare!” adăugă Ioana.
Ana se gândi: „Oare și eu pot să văd stelele?”
Fetițele ieșiră la fereastră. Cerul era plin de stele. „Uite!” exclamă Maria. „Sunt atât de frumoase!”
„Da! Și luna e atât de strălucitoare!” spuse Ioana.
Ana zâmbi. „Îmi place să privesc stelele!”
Fetițele se întoarseră la carte. „Ursulețul a învățat să fie curajos,” spuse Maria. „Și noi putem fi curajoase!”
„Da! Întunericul poate fi un loc de aventură,” adăugă Ioana.
Ana se simți mai bine. „Îmi place întunericul! Pot să văd stelele!”
Fetițele se îmbrățișară. „Împreună, suntem curajoase!” spuseră ele.
Apoi, se așezară în pat. „Noapte bună, stele!” zise Ana.
„Noapte bună, luna!” spuse Maria.
„Noapte bună, întuneric!” adăugă Ioana.
Și astfel, fetițele adormiră cu zâmbete pe fețe, știind că întunericul poate fi frumos.
