Luca și Mara se joacă pe covor. Este seară. Mama aprinde lampă mică. Face „clic!”. Lumina e caldă și moale.
Mara are un scaun cu roți. Ea râde. „Vruuum!”, zice și împinge roțile. Luca râde și el. „Vruuum, mașină!”, spune.
Pe geam este albastru închis. Vine noaptea. În colț, camera e mai întunecată. Luca se uită acolo. Inima lui face „tup-tup-tup”.
„Mama, acolo e cam negru”, spune el încet.
Mama vine lângă el. O îmbrățișare mare, „muuah”. „Întuneric înseamnă doar mai puțină lumină”, spune ea. „Lucrurile sunt la fel.”
Mara ridică ursul ei pufos. „Uite, ursul e aici și la lumină, și la întuneric”, spune ea. „Grrr… dar blând”, și mângâie ursul.
Mama ia o lanternă mică. „Tic-tic.” Se aprinde. Pe perete apare o lumină rotundă. „Hop!”, zice Luca. Se uită uimit.
„Punem nume la umbre?”, întreabă mama. Lampa e mai slabă, umbrele cresc. Pe dulap apare o formă lungă.
„Asta e umbrela-tăiței!”, râde Mara. „Lungă și moale.”
„Asta e mâna-dragon bun, face doar gâdilici”, spune Luca și face „hi-hi-hi”.
Mama stinge lumina mare. „Clic.” Rămâne lampa mică de noapte, în formă de stea. Strălucește ușor. „Licurici, licurici”, șoptește Mara.
Se aud pași pe hol. „Toc-toc.” E tata. Intră, zâmbește. „Noapte bună, echipă curajoasă”, spune el.
Luca se uită la colțul întunecat. Acum știe. Acolo e doar dulapul, cutia cu cuburi, ursul. Toate dorm. El pune capul pe pernă. Mara pune ursul între ei. Ursul „puf-puf” în imaginația lor.
„Mama, când e puțin întuneric, putem aprinde luminiță, putem vorbi, putem râde”, spune Luca încet.
Mama îl mângâie pe păr. „Da, putem”, spune ea.
Morala: Când înțelegem întunericul cu joacă, lumină și îmbrățișări, seara devine blândă și liniștită.
