Ana, Tudor și Mia au doi ani. Ei stau în aceeași cameră, la bunica. Seara e liniște. Pătura e moale. Afară, vântul face „fâș-fâș”.
Ana se uită la lampă. „Când se stinge, e negru.” Tudor spune: „Eu vreau lumină.” Mia ține ursul și șoptește: „Și eu.”
Bunica vine aproape. „Hai să vedem negrul, încet.” Ea stinge lampa o clipă și aprinde o lumină mică, galbenă. „Uite, e ca un licurici.” Copiii zâmbesc.
„Ce e acolo?” întreabă Ana. Bunica aprinde o lanternă mică. Lumina face un cerc pe perete. „Acolo e dulapul. Acolo e scaunul.” Tudor râde: „Scaunul are umbră!” Bunica spune: „Umbra e doar scaunul, dar pe perete.”
Mia atinge perdeaua. „Se mișcă.” Bunica spune: „E vântul. Perdeaua dansează.” Tudor bate din palme: „Dansează!”
Bunica dă fiecărui copil o steluță lipită pe pijama. „Când e mai închis, steluța lucește.” Ana se uită: „E mică, dar e aici.” Mia spune: „Eu sunt curajoasă.” Tudor spune: „Și eu.”
Bunica aprinde iar lumina mică și îi pune la culcare. Toți respiră încet și ascultă ceasul: tic-tac.
Morala: Când învățăm ce este întunericul și avem un ajutor mic, ne simțim în siguranță și liniștiți.
